Păcatul Ameliei

1

Amelia

Știți ce doare mai tare decât să nu ai o cea mai bună prietenă căreia să îi povestești totul? Să îți fie alături când plângi, să îți dea sfaturi, să râdeți împreună?

Să nu ai o mamă cu care să faci asta.

Stau de cinci minute și mă holbez la o doamnă care a intrat în cafenea cu fiica ei adolescentă. Și-au comandat câte un cappuccino și s-au așezat la o masă de lângă intrare. Se vede o licărire de tristețe în ochii femeii când îi povestește ceva fetei care stă cu nasul în telefonul mobil și care nici nu o ia în seamă pe mama ei. E atât de trist. Mi-aș fi dorit atât de mult să o am pe mama lângă mine și să mă privească așa cum o face străina cu copilul ei care stau la câțiva metri distanță. Aș fi vrut să o fi cunoscut,să fi petrecut cu ea măcar câteva secunde.

Măcar o zi. Măcar o clipă.

Dar a murit când m-am născut. Mă simt atât de vinovată. E singura ființă de care îmi e dor și nici măcar nu am cunoscut-o. Mi se pare nedrept cum unii îi au pe părinții lor alături și nu îi prețuiesc, iar alții ar da orice pentru un strop de afecțiune sau o mângâiere și o vorbă bună.

Gândurile îmi sunt întrerupte când aud sunetul unui pahar trântindu-se de podea. Am mers cu mintea așa departe încât am uitat complet că spălam vasele și l-am scăpat din mână. Mă uit în jur și văd toate privirile clienților ațintite spre mine.

-Ce s-a întâmplat? se aude vocea lui Abby, colega mea, din spatele meu vâzând paharul spart la picioarele mele.

La naiba! Ce se întâmplă cu mine? Știu că sunt destul de marcată de faptul că nu am avut-o pe mama lângă mine,dar să uit complet ce fac, holbându-mă la niște străini,la muncă,nu prea e de bine...

Rostesc un "îmi pare rău" abia auzit, iau o mătură și strâng cioburile care zac pe podea.

-Te-ai rănit? mă întreabă ea,vizibil îngrijorată. E o tipă de treabă și pot spune că e singura amică pe care o am. Mereu i-am admirat curajul de a-și vopsi părul roșu. Aka culoarea mea de vis.

-Nu,sunt ok. Sunt doar obosită,mint eu.

-Te-am văzut adineauri, păreai cam nedumerită. Dar dacă nu vrei să îmi spui,nu o face. Mai bine ia o pauză și limpezește-ți mintea, îmi răspunde cu un zâmbet cald.

Chiar aveam nevoie de o mică pauză.

-Mersi,Abby, îi spun și apreciez faptul că nu a insistat cu întrebări.

Ies pe ușa din spate, pe bancă, la locul de fumat. Scot o țigară din pachet și încep să trag cu nesaț din ea. Nu fumez mult,doar în momente în care chiar am nevoie,cum e și ăsta. Însă sunt curioasă ce ar zice tata,preot fiind, dacă ar afla că fiica lui fumează. Mă întreb dacă i-ar păsa, având în vedere faptul că am douăzeci și doi de ani,majoră și vaccinată. Nu prea îl mai interesează ce fac cam de când am împlinit optsprezece ani,dar mă bucur că acest lucru nu m-a împins să fac chestii precum drogatul sau să merg prin cluburi și să mă fac mangă,ca toți adolescenții de acum. Nu zic că sunt sau am fost o sfântă, de fapt am fost crescută cu frică de Dumnezeu.
Tata întotdeauna a fost mai distant. Fapt care m-a afectat destul de mult, pentru că dintotdeauna am fost doar noi doi.

Niciun verișor, o mătușă, nici măcar un cățel, la naiba. Însă încerc să nu îl învinuiesc. Moartea mamei ne-a afectat pe amândoi.