Păcatul Ameliei

15

Amelia

Îi pun mâna pe piept și îl împing.

-Ești nesimțit.

Zâmbește.

-Știu că vrei. Te-am văzut cum mă privești, spune și iese din cameră.

La naiba. Încerc să fac pe dura, dar sunt destul de conștientă că nu reușesc. Nu știu dacă e bine că am venit aici, însă nu cred că aveam de ales. Ar fi continuat cu "îmi ești datoare" la nesfârșit.

Mă pun în genunchi pe covorul gri, lângă geamantan, și încep să îmi scot lucrurile care nu ocupă nici măcar sfert din tot spațiul care este în dulap. În casa asta până și camera de oaspeți este bine gândită. Are un pat uriaș (pe care mă bucur că nu e nevoie să-l împart) cu așternuturi cenușii, o fereastră mare, de unde se poate observa mica grădină cu balansoar și grătar din cărămidă neagră, o canapea și o măsuță de cafea din sticlă, pe care stă o vază goală. Pe peretele cu tonalități gri de deasupra patului este pictura "Pătrat negru" de Kazimir Malévici. Casa asta chiar are nevoie de puțin (mai multă) culoare.

Mă ridic și merg spre baie. Când deschid ușa, rămân blocată. E gigantică. Toată cada asta e mai mare decât patul meu de acasă. Pe marginile ei sunt puse scoici și perle de decor, blatul geme de spumante, săpunuri și creme, iar raftul de lângă cadă e plin de prosoape de toate mărimile. Marmura neagră o face și mai spectaculoasă decât e deja. Mă întorc în cameră și continui să mă instalez.

~

Într-un final am terminat cu aranjatul hainelor. Deja s-a înserat și nu știu cum a trecut atât de repede timpul. Nu l-am mai văzut pe Tony de când a plecat din cameră și sincer mă mir că nu a mai venit de atunci, nici nu știu dacă e acasă sau dacă a plecat. Mă ridic din pat și ies în holul mare. Rămân blocată o clipă cu ochii la pereții plini de tablouri cunoscute, cum ar fi "Țipătul" și "Anxietate" De Edvard Munch. Nu credeam că îi place așa mult arta. Cobor scările.

Ajunsă la parter, văd ușa de la bucătărie deschisă și instant mirosul de pui îmi îmbată nările. Traversez sufrageria în tonalități roșii și negre, cu canapea uriașă din catifea, lângă care se află o statuie de talie medie a unui înger căzut, șemineu cu bibelouri și o bibliotecă plină-ochi. Într-o zi o să vin să mă uit peste toate cărțile astea. Candelabrul superb luminează slab încăperea, iar piesa "Arabella" de la Arctic Monkeys răsună din surdină și dă o notă plăcută atmosferei. Nu mă așteptam nicio clipă să mă simt atât de bine aici. Însă toate au un început, nu?

Ajung în bucătărie. Văd cum încearcă să pregătească cina. Arată atât de bine așa, gătind, în tricoul lui negru, care îi evidențiază atât de mult spatele mare și puternic. Mă apropii și spun:

-Arctic Monkeys? Nu pari genul.

Se întoarce când îmi aude vocea. Zâmbește.

-Da. Iar tu nu pari genul care să se furișeze.

Zâmbesc la rândul meu.

-Nu m-am furișat, spun. De ce nu m-ai chemat să te ajut?

Scoate puiul cu legume din cuptor și pune tava pe masă. Arată delicios.

-Am vrut să te las să te instalezi. Poți să iei loc.

Ne așezăm împreună și îl ajut să își taie din pui și să-și pună pe farfurie, apoi fac la fel pentru mine. Când încep să mănânc, abia mă abțin din a geme. E o binecuvântare pentru papilele mele gustative.