Păcatul Ameliei

3

Amelia

Am încremenit. Ce caută el aici? Bărbatul care m-a "salvat" aseară. E aici și mă privește cu o expresie rece ca gheața.

-Măi fato, ești bine? Ești rănită? Ne-a povestit Tony ce ți s-a întâmplat, ar fi trebuit să rămâi acasă! îmi spune Michaela pe un ton ridicat și pițigăiat, fluturându-și mâinile prin aer. Nu știu dacă o spune doar ca să pară că îi pasă sau dacă într-adevăr îi pasă, dar tind să cred că prima variantă e cea corectă.

Dar stai puțin...Cine e tipul ăsta Tony până la urmă și cine i-a dat voie să spună ce am pățit eu?

-Da, sunt bine, cred. Răspund și văd cu coada ochiului că tipul nu își ia privirea de pe mine.

-Ne-am făcut griji...Mai ales că nu ai răspuns la telefon, zice Abby vizibil îngrijorată și își pune mâna pe spatele meu într-un gest protectiv.

-Îmi pare rău, mi s-a spart aseară când...știți voi, zic eu clătinându-mă de pe un picior pe altul, deja iritată de subiectul ăsta

-Păi bun atunci, dacă toți suntem bine, eu o să plec și vă las să vă cunoașteți între voi. Multă baftă, spune în timp ce îl bate ușor pe umăr pe acest Tony și apoi se îndreaptă spre ieșire.

Începe să se audă un telefon sunând de pe terasă spărgând liniștea lăsată de Michaela în urma ei, cafeneaua fiind goală. Tocmai s-a deschis și aparent nu am întârziat chiar așa mult cum credeam. Am tras cu ochiul la ceasul de pe perete când am ajuns.

-Scuza-ți-mă, e al meu, spune Abby și se retrage.

Și rămânem doar eu și el.

-Până la urmă cum ai apărut aici? întreb eu.

-De azi lucrez aici, răspunde el sec, stând în fața mea cu o siluetă impunătoare și deja e enervant; are niște trăsături dure și niște ochi întunecați, un căprui foarte închis. Chiar negru, aș putea spune. Are o mică cicatrice sub ochiul drept și de când am ajuns eu aici zici că are ceva băgat în fund! E foarte serios.

-Deci tu ești misteriosul coleg cel nou.

-Ăsta-i al tău, zice ignorându-mi răspunsul și îmi întinde un telefon. Telefonul meu. Iartă-l pe prietenul meu. Uneori are niște mici...scăpări, adaugă.

Îi înșfac telefonul din mână și observ o crăpătură în colțul drept de sus al ecranului. Apoi îmi întinde și căștile.

-Mici scăpări? Așa numești tu un viol? întreb nervoasă încrucișându-mi brațele la piept.

-Exagerezi. N-ai pățit nimic. Și nu ți-ar fi făcut nimic, spune atât de calm de parcă nu ar fi nimic în neregulă cu faptul că dubiosul m-a agresat în plină stradă!

-Zău? M-a pipăit. Asta ți se pare nimic? Și oricum, ce drept ai avut să le spui fetelor ce mi-a făcut idiotul ăla?

-Drept? pufnește enervat. N-am nevoie de aprobarea nimănui; mă privește cu ochii între-deschiși, cu mâinile în buzunare și enervant de indiferent. Sau chiar plictisit.

Mă pregătesc să îi dau o replică, dar o aud pe Abby strigându-mă de afară. Merg să văd ce s-a întâmplat, dar doar are nevoie de ajutor. S-au strâns destui clienți pe terasă cât timp eu eram ocupată cu cearta. Mă întorc la bar să îmi iau carnețelul simțindu-i ochii noului meu coleg cel enervant deasupra mea. Nu ezit să îi arunc o privire urâtă și mă întorc afară, afișând zâmbetul "de lucru", lăsându-mi toate grijile acasă. Sau mă rog, încercând.

După o jumătate de oră de "du-te-vino" pe la mese, s-au strâns vase și m-am pus să le spăl. Șterg o pată de cafea de pe o farfurie și nu bag de seamă când cineva își face apariția lângă mine, rezemându-se într-un cot de bar.

-Nu ți se pare că stai cam degeaba de când ai venit? întreb enervată pe faptul că tipul ăsta nu face nimic și fără să mă mai obosesc să-l privesc, observându-i mișcările cu coada ochiului.

-Mi-e bine așa, răspunde fără niciun stres, uitându-se cum spăl vasele.

-Să înțeleg că ai venit aici ca să stai cu ochii pe pereți? Michaela nu ar fi prea fericită, să știi.

-Nu ți se pare că ești cam îngâmfată? Ai putea măcar să îmi mulțumești, totuși; îmi răspunde ignorând, din nou, ce am spus.

-Să-ți mulțumesc că ce? Că ești arogant? Că te-ai dat cocoș în fața fetelor că ai apărut aseară? întreb neoprindu-mă din a spăla vase și ignorând să mă uit la el.

-Că am fost în locul potrivit, la momentul potrivit și că te-am scăpat de așa-zisul viol. Oricum, nu o să se mai atingă de tine.

Acum m-am oprit din tot ce făceam. Oare chiar ar trebui să am încredere în tipul ăsta? În orice caz, are dreptate și ar trebui măcar să-i mulțumesc. Mă întorc spre el mușcându-mi buza de jos și rostesc un "Bine. Mersi".

-Se spune "mulțumesc". Și îmi ești datoare; spune și apoi pleacă.

Doamne, e atât de enervant! Mă întorc la treaba mea și simt, din nou, o prezență în spatele meu.

-Ce mai vrei? întreb deja exasperată și mă întorc, dar realizez că e Abby.

-Voiam să fac o cafea, ce-i cu tine?

-Îmi pare rău, credeam că e Tony. E foarte enervant. Apropo, ce v-a spus despre ce s-a întâmplat aseară? întreb chiar curioasă și mă aștept să aud cum a apărut el ca un prinț pe cal alb să salveze domnița la ananghie.

-Ne-a zis că a văzut un bărbat care ținea cu forța o fată lipită de perete și a mers să vadă ce se întămplă. Nu știa cine ești, dar a zis că ți-a găsit telefonul și căștile pe jos și ne-a arătat poza cu tine de pe ecran chiar înainte să vii. Apoi i-a zis Michaela că lucrezi aici și atunci ai apărut, îmi spune în timp ce își pregătește cafeaua.

Deci nu s-a umflat în pene deloc. Am înțeles.

-Mersi că mi-ai zis. Luăm și noi o pauză?

-Da, acum am terminat.

Mergem în spate și îl găsim pe Tony acolo. Fuma. Ne așezăm pe banca din fața lui, Abby începe să-și butoneze telefonul (presupun că își dă mesaje cu iubitul ei cel enervant) și se mai uită din când în când pe geamul de lângă noi să vadă dacă vin clienți, iar eu mi-am aprins o țigară. În ultimul timp o fac din ce în ce mai des.

Îl privesc pe Tony uitându-se în gol și trăgând din țigară. Sunt curioasă de la ce vine numele lui. Anton? Antonio? E spaniol sau ce?

-De la ce vine "Tony"? îl întreb.

Mă mănâncă curiozitatea.

-De la nimic. Tony și atât; spune sec.

-Păi bun atunci, domnule Tony-Și-Atât. Ești spaniol? Italian?

-Italian. Și tu enervantă. Nu ți se pare că știi cam multe despre mine, când eu nu îți știu nici măcar numele? întreabă fără să mă privească și se ridică să-și stingă țigara în scrumiera de pe o măsuță de lângă banca pe care stau.

-Știu doar că te cheamă Tony, ești italian și arogant. Și mă cheamă Amelia, adaug.

-Am spus că nu îți știu numele, nu că vreau să-l știu.

Apoi deschide ușa și pleacă.

-Chiar că-i arogant, spune Abby cu nasul încă în telefon.

-Și al naibii, adaug.