Păcatul Ameliei

19

                               Amelia

-Nu îți plac brioșele?

-Nup.

  Buzele mele acum formează un “O”. Nu-i plac brioșele cu ciocolată! Cred că am de-a face cu vreun soi de extraterestru sau ceva de genul. Nu am întâlnit pe nimeni în viața asta căruia să nu-i placă!

-Prefer Fettuccine Alfredo. Nu mănânc foarte des dulciuri.

  Fettuccine Alfredo e un fel de paste cu parmezan. Ceva italian, oricum. Nu am mâncat, dar cert e că dulcele este mult mai bun. Am spus-o.

-Nu îți înțeleg teoria. Eu, una, chiar nu aș putea trăi fără zahăr, spun mândră.

-Credeam că eu sunt cel fără de care nu poți trăi, zâmbește.

  Zâmbesc la rândul meu.

-Asta rămâne de văzut, zic și îi fac cu ochiul.

  Asta ne-a fost săptămâna. Mici flirturi și timp petrecut împreună. Am aflat că desenează în timpul liber, îi plac pisicile care, după spusele lui, sunt mai ușor de întreținut și foarte calme. Își bea cafeaua fără zahăr ~aici nu mă mir~ și e foarte bun la matematică. Îmi e total opus din orice punct de vedere.

  Iar în seara asta avem prima noastră întâlnire oficială, care a fost și organizată de el. Mi-a propus ieri, la prânz, după ce făcusem popcorn împreună. 

  M-a ajutat foarte tare compania lui să nu mă mai gândesc la ce am pățit, deși știu că deja am stat destul de mult aici și că o să fiu nevoită să plec. 

 Doar gândul mă face să mă înfior.
  E la fel de arogant, oricum, dar atunci când îl privesc în ochi parcă văd cum începe să se topească inima aceea de gheață.

  

-Cred că ar trebui să mergi să te pregătești. Ți-am lăsat ceva pe pat, se apropie de urechea mea și șoptește.

  Îl privesc confuză.

  Face un semn scurt din cap spre direcția scărilor, apoi o iau la fugă pe trepte până ajung la etaj, iar în momentul în care deschid ușa camerei încremenesc.

  

  Cea mai frumoasă rochie pe care am văzut-o în viața mea zace pe patul meu.

  

  Mă apropii și o ridic ușor, încă în transă. Superbul material negru din satin îmi strălucește printre degete. 

  E o rochie lungă, ce-mi ajunge până la glezne, cu bretele subțiri, și care lasă spatele la vedere. E atât de simplă, dar pe mine m-a vrăjit. 

  Apoi văd pe podea, tot lângă pat, o cutie. O deschid cu mâini tremurânde. Iar înăuntru se află ceva ce nu credeam că voi atinge vreodată. 

  Pantofii mei de vis.

  

  De mărimea mea.

  Sandale Saint Laurent negre, cu sigla, YSL, pe post de toc argintiu.

  Îmbrac rochia, care îmi vine ca turnată, cu o meticulozitate pe care nu am mai avut-o niciodată. Fac la fel și cu încălțările pentru că sunt convinsă că au costat o avere. Bani pe care nu i-aș putea avea nici în nouă vieți.