Complicated

69

O zi, a trecut o zi decât nemernicul ăla l-a răpit pe Taehyung, o zi în care nu mai știa de el, nu știa dacă era bine, nu știa dacă plângea în acel moment, nu știa nimic! Era atât de nervos încât nici măcar nu se obosea să ridice scaunul rupt pe care îl arucase acum câteva secunde. Toți se uitau la el ciudat dar Jungkook nici măcar nu i-a privit, gândul era doar la iubitul său, purul și inocentul său iubit ce stătea speriat, încătușat undeva la dracu în praznic. Se simțea neputincios în acel moment, vinovat ca nu a fost cu el și ca nu a prevenit răpirea. Corpul îi zvâcnea de ură puternică iar mainele îi tremurau de dorință nebună în ai face să plătească ca îndrăznise să îi atingă prețiosul stăpân.

"Koo" Seokjin își făcuse apariția în fața sa, însă brunetul nici măcar nu se uita la el, privea podeaua, capul bombardat numai cu răzbunare sângeroasă. "Koo ascultă-mă, Taehyung e bine, ca și tine am speranța ca îl vom găsi, dar dacă continui să reacționezi așa, dacă continui să îmi distrugi lucrurile nu o să se întâmplă nimic, așa ca te rog revino ți, am nevoie de tine să fii cu mintea aici nu la Tae, trebuie să facem ceva, trebuie să ne ajuți Jungkook"

Brunetul inspirase adânc privind blondul în ochi, micile picături de apă sărată apărând în mai puțin de câteva secunde pe obraji. Nu știa ce era mai rău, faptul ca fostul său stăpân plângea atât de puternic încât i-a simțit mainele cum îi înconjoară trupul în timp ce șoptea repetat 'te rog ajută-ne' ori faptul ca undeva Tae plângea și el în acest moment probabil repetând și el 'te rog ajută-mă'. Era prins, era tulburat, zăpăcit, prea multe s-au acumulat. Taehyung avea nevoie mare de el dar și Seokjin, chiar și ceilalți ce stăteau și priveau în liniște la ei, Yoongi și Jimin cu lacrimi în ochi, tipul enervant care încă nu are simpatie față de el și Hoseok ce priveau încruntați podeaua încercând să se gândească la un plan, aveau nevoie de el. Toți aveau nevoie de el, toți aveau nevoie să fie cu capul pe pământ, să gândească limpede și să născocească ceva orice l-ar fi putut ajuta să își găsească iubitul.

Limba se împingea puternic de obrazul interior, prizând trupul subțire al blondului în timp ce ochii s-au oprit într-un colț al camerei flăcările jucându-se fără jenă în ochii negri.

'Te voi găsi Taehyung, voi face ca acei paraziți să plângă de implorare în timp ce stau în genunchi în fața ta, trebuie doar să aștepți puțin, te rog să mă aștepți'

"O să te găsesc" au fost ultimile cuvinte ce le-a putut zice înainte să îi strângă și mai mult trupul blondului în brațe, privind încă acel colț.

Aproape toți din încăpere s-au speriat de vocea răgușită și dură, chiar și Seokjin, persoana ce l-a ajuta atâta timp, care îl cunoaște atât de bine a tresărit din cauza mârâit ului ce il provocase sa se desprindă de el.

"O să te găsesc Tae"

Lacrimi, suspinuri, zgomote doar astea erau de când stătea în cel loc blestemat. Trupul îi tremura agresiv, mainele o dată frumoase și fine erau acum pline de praf, zgârieturi. Taehyung de o zi întreaga stătea într-un colț al camerei, corpul îl durea, lacrimile nu s-au oprit deloc de când se trezise. Inima îi era făcută praf, dezamăgirea a pus control asupra sa. Nu îi venea să creadă ca fratele său a ajuns în acest stagiu, nu îi venea să creadă ca la răpit. De ce? Atât de tare îl vroia? De ce ar face așa ceva, de ce nu a putut pur și simplu să îi dea drumul, să îl lase liber, fericit? De ce îl făcea să sufere, chiar atât de egoist era încât să nu își dea seama cat de mult îl rănea?

Genunchii erau ridicați până în zona bărbii, gândurile fiind numai și numai la iubitul său. Avea nevoie de el, avea nevoie atât de mult încât nu s-a putut abține în a nu lăsat un țipat scurt să îi părăsească buzele uscate si crăpate.

"Te rog ajută-mă Kookie, nu mai suport" a fost tot ce a putut să zică înainte ca pașii unei persoane să se audă.

Și-a ridicat obosit capul când pașii s-au oprit în dreptul ușii unde era ținut captiv. Sigur era Hun pentru ca nimeni altcineva nu putea să fie. Cum se deschide ușa din metal Taehyung își ascunse chipul, fruntea rezemandu-se de genunchi așteptând poate ca acel om fără inimă să îl lase în pace. Nu mai avea forță.

"Taehyung" un oftat adânc se auzi însă satenul o ignora, avea nevoie să fie singur, ba nu, avea nevoie să fie în brațele iubitului său, să îi șoptească ca a fost doar un coșmar, ca nu trebuie să își facă griji, era lângă el. "Tae te rog măcar mănâncă ceva"

"Dispari Hun" spuse abia auzibil însă roșcatul a putut înțelege.

S-a apropiat de el însă Taehyung încerca deja să se dea puțin mai în spate, chiar dacă peretele îi oprea mișcările.

"Tae de ce nu vrei să înțelegi, fac asta pentru binele tău, te salvez de o brută"

"Unica brută pe care o văd aici ești tu Hun"

"Nu poți vorbi serios" roșcatul începea ușor să se inerveze ca unicul său frate alege o brută, o mașinărie de ucis, decât pe el, ruda sa de sânge.

"Lasă-mă în pace Hun, sunt sigur ca te amuză suferința mea"

"Niciodată nu sunt fericit să îmi văd fratele cum suferă"

Taehyung a lăsat un râset plin de badjocoră ridicându-și într-un final capul ca să îl rezeme de perete în timp ce își privea fratele.

"Niciodată?" întreabă pe un ton sarcastic, Hun deja simțindu-și cum sângele fierbea în el. "Te urăsc, încă de mici ai avut ceva cu mine, zici ca nu îți place când mă vezi ca sufăr, ei bine ai greșit, pot să văd bucuria din ochi când mi se întâmplă ceva, nu ești nimic altceva decât o brută, un monstru!" ultimile cuvinte a zis-o cu un ton puțin mai înalt, aproape de un țipăt, iar Hun doar și-a dat capul în jos, simțind cu pumnii încep să îi amorțească de la cat de tare îi erau strânse.

"Mâine părăsim Seoul, nu mai am de când să te las aici lângă acea mașinărie de ucis, îmi pare rău dar este pentru binele tău" s-a apropiat de ușă iar Taehyung pur și simplu a tresărit.

"Ce..Nu! Hun deschide ușa! Nu îmi poți face asta!! Hun te rog nu îmi face asta, nu! Hun te rog!!" lovea ușa dar nici un rezultat, Hun plecase deja lăsându-l singur să își rănească pumnii sperând ca nenorocita aceea de ușă se va deschide. 

Țipa și implora dar degeaba, palmele îl dureau, lacrimile cădeau fără încetare. Știind ca era în zadar s-a lipit cu spatele de ușă lăsându-se până cazu cu genunchi de podeaua prăfuită, strângăduși părul în pumni și lăsând un urlet sfâșietor.

Acum ceva timp era gata să își accepte soarta, era gata să lase tot în urmă și să plece cu Hun, cu fratele său, dar după atâtea zile trecute, după atâtea zile petrecute cu prietenii, colegii dar și cu iubitul său, inima i-a șopti ca aici îi este locul. Dacă mâine îl va obliga să plece, aceste zile se vor spulbera, ochii prietenilor și colegilor vor fi umplute cu lacrimi de tristețe și dor, cu țipete și implorări să revină, iar el nu își va mai reveni, nu va putea să se bucure, nu dacă doi ochi negri și blânzi, cu o căldură care îi făcea corpul să se înmoaie, și cu mângâieri care îi arăta cat de mult este iubit.

NU! Nu va accepta ca să fie departe de toți, nu va accepta ca Hun să îl ia de lângă Jungkook, iubitul său. Va lupta până la capăt, până va realiza cat de mult greșește în privința iubitului său, nu era o mașinărie de ucis!

"Găsește-mă Jungkook, te rog până nu va fi prea târziu!"

"Te voi găsi Tae, nu îmi pasă cât de mult îmi va lua și nici câte cadavre voi lăsa!"