Dincolo de aparenţe

II

Francesca examina acum ghemuită în patul mamei ei, întreaga cameră. Nu era o cameră prea mare, pe alocuri pereţii erau scorojiţi, iar culoarea gălbuie a lor, dispărea din ce în ce mai mult. 

— Mamă ! spuse deodată Franc privindu-şi mama.

— Ce s-a întâmplat ? femeia era nedumerită.

— Ţi-am mai zis, şi cred că e timpul să-ţi zic iarăşi. Ar trebui să renovăm camera aceasta. Uite - Francesca arăta spre un colţ al camerei - perete este scorojit, iar culoarea nici nu se mai vede. Şi în plus, dulapurile acestea sunt de modă veche, ar trebui să fie mai moderne şi mai potrivite ! spuse fata îndreptându-şi privirea spre un şifoner vechi din lemn de arţar şi o măsuţă de toaletă.

— Francesca ! Mie îmi plac aşa cum sunt...şi în plus, dacă culoarea se duce, atunci va râmâne peretele alb şi pe mine chiar nu mă deranjează ! femeia nu accepta deloc să i se facă o renovare în camera ei veche.

— Mamă ! Poate bunicul şi bunica acceptau asta pe timpul lor, dar eu nu vreau ca, casa mea să devină  o casă memorială veche. Avem nevoie de mobilier nou şi select, asta ar fi soluţia pentru a nu fi declarată casă memori...

— Scumpo, dar camera ta este modernă ! Şi restul casei deasemenea ! femeia îşi întrerupse fiica.

— Doar pentru că tata a renovat restul casei, nu înseamnă că tu trebuie să trăieşti ca în epoca de piatră ! Dacă el ar fi fost astăzi, camera aceasta ar fi arătat ca şi a mea, sau celelalte...

Expresia de pe faţa Francescăi era tristă, iar mama ei nu suportă să o vadă aşa, astfel îi oferi o explicaţie cât de cât plauzibilă pentru care nu dorea să renoveze această cameră.

— Acesta este şi motivul pentru care vreau să rămână aşa, scumpo ! îi spuse femeia în timp ce îi ridica bărbia în sus. Vreau ca această cameră să rămână aşa cum a fost când tatăl tău trăia în ea. Mi-ar plăcea dacă măcar ea va avea acel aer de odată, când tu erai mică şi alergai prin ea în încercarea de a-ţi prinde tatăl. Nu vreau să fie colorată, sau modernizată, vreau doar să-mi amintească mereu de bărbatul pe care l-am iubit şi îl voi iubi mereu, ştiind că şi el o face încă de acolo ! faţa doamnei Visconti se întristă, dar apoi îi zâmbi oarecum forţat Francescăi şi o îmbrăţişă.

— Bine. Atunci nu o să te mai bat la cap să o renovezi. Dacă tu vrei să fie amintirea tatei  în ea astfel, atunci aşa va rămâne pentru totdeauna ! Francesca se dezlipi din îmbrăţişarea mamei ei şi coborâ din pat. Vreau să-ţi arăt ceva, aşteaptă ! spuse aceasta ieşind din cameră.

Francesca alergă pe scări în sus, ajungând în podul casei, unde se afla un pian, iar lângă el o cutie imensă în care fata îşi păstra partiturile. Răscoli printre acestea, iar apoi scoase un carneţel mic, dar destul de gros. Îl deschise şi îl privi preţ de câteva secunde, iar apoi o zbughi înapoi pe scări, spre camera mamai sale. Ajunsă în cameră păşi încet prin ea şi apoi se aşeză uşor pe pat lângă doamna Visconti.

— Uită-te aici ! Francesca îi întinse carneţelul mamei ei.

— Ce este aici ? femeia apucă carneţelul şi îl deschise.

— Uită-te doar !

Doamna Visconti rămase uimită când observă ce se afla înauntrul micului carneţel. Pe prima pagină era o poză cu Franc când era mică, iar apoi pe fiecare pagină se afla câte o fotografie din aproape fiecare zi petrecută în familie. Erau fotografii din vacanţă, de la serbările Francescăi sau de la recitalele acesteia. În el se aflau şi citate spuse de Francesca sau mama ei, sau chiar de tatăl.În ochii doamnei Visconti se observau acum lacrimi, preţ de o clipă acestea au stat nemişcate, iar apoi au năvălit pe obrajii acesteia. Francesca întinse mâna spre ele şi le şterse uşor cu degetele, apoi o îmbrăţişă pe mama ei.