Delgado

Capitolul 17. Vinovăție

Nu știu dacă îl mai văzusem vreodată pe tata suferind de ceva. Poate doar vreo ocazională răceală de sezon, care nicidecum nu reușise până atunci să-l pună la pat.

— De când are probleme cardiace? l-am întrebat pe Darelle, însa insistând cu privirea când spre el, când spre tata, pentru a nu le da ocazia de a-și face vreun semn pe la spatele meu.

Inițial Darelle a ezitat să răspunda, tot cerând șefului său aprobare. M-am așezat ca un paravan între ei, speriată în anticiparea că problema era mult mai gravă de atât.

— Acum eu sunt șefa - însușindu-mi o îngâmfare ieșită din comun pentru respectivul grup de persoane. Când întreb, mi se răspunde. Sincer! accentuând ultimul cuvânt.

Nemulțumit, Darelle a plecat ochii în podea, abținându-se de la anumite comentarii, menite de obicei să-mi reamintească de respectul pe care trebuia să îl port în special tatălui meu.

— Poate că ar fi bine să discutați doar voi doi.

După aceea a ieșit din cameră și a închis ușile fără zgomot.

— Te îngrijorezi degeaba, a încercat tata să minimalizeze gravitatea problemei. În ziua de azi există tratament pentru orice. Ai o grămadă de probleme, mult mai serioase și ultimul lucru de care ai nevoie este să...

— Cancer? încercând să nu las la vedere fiorul rece care se remifica treptat prin măduva spinării.

Nu intenționasem să și exprim verbal ceea ce gândeam, însă m-am trezit vorbind fără voie. Și cum el se tot învârtea în jurul cozii, nerăbdarea m-a biruit.

— În fază incipientă, doar. Operabil. Chiar nu trebu...

— Ce fel de cancer?

— Trebuie să îți dau raportul, sau ce? a pufnit enervat și evitând contactul vizual.

M-am încruntat inițial, apoi, după ce mi-am mai revenit din soc, m-am lăsat pe un genunchi lângă scaunul lui. Mi-am pus mâna peste a lui și am strâns-o ușor, făcând abstracție de faptul că îi simțeam pielea la fel de rece ca un sloi de gheață.

— Și eu te iubesc, să știi! Crezi că imi poți permite să fiu fiica ta pentru câteva minute?

— Dacă mi-aș fi permis în primul rând mie să îți fiu tată, tu nu ai mai fi ajuns acum să faci ceea ce nicio femeie înaintea ta nu a îndrăznit măcar să viseze.

Totuși, cu șovăială, mi-a strâns și el mâna. După aceea figura i s-a îmblânzit. M-a cercetat pe de-a-ntregul cu o privire nostalgică, și nesperat de drăgăstoasă, făcându-mă pentru o clipă să mă simt chiar fericită. Mi-a luat cu grijă obrazul în podul celeilalte mâini și a oftat adânc.

— Elena era la fel ca tine.

Am făcut ochi mari, în timp ce inima mi-a stat în loc. Nu-mi mai vorbise niciodată despre mama.

— Dacă ar mai trăi, cu siguranță, acum Delgado ar fi fost la degetul ei mic. Nimic nu putea sta în calea acelei femei.

După moartea ei, tata schimbase tot personalul, în afară de Darelle și de o bucătăreasă mai în vârstă. Doar cu ea mai vorbeam când îmi era prea greu să suport absența ambilor părinți. Dar după câțiva ani, Matilda s-a pensionat, iar mie mi-au rămas ca amintire doar albumele cu fotografii și câteva filmări de la diverse evenimente. Îmi privisem botezul și petrecerea pe care mi-o organizaseră de ziua mea, la vârsta de cinci ani, de sute de ori, punând pauze lungi pe imaginile ei și privind-o în ochi de parcă ar fi fost încă vie. Însă filmulețul meu favorit era cel în care într-o seară oarecare, tata o filmase înfofolită în plapumă, cu mine în brațe, fredonându-mi un cântec de leagăn. Și câteodată, chiar puteam să jur că îi simțeam mâinile încolăcire în jurul meu, parcă spunându-mi că totul va fi bine și că nimic rău nu avea să ni se întâmple vreodată.