The Challenge//F.F. Niall Horan//

Capitolul 1

Brian a izbucnit în râs imediat ce am ieşit de la ora de franceză şi nu am reuşit să îl opresc până când ne-am întâlnit cu ceilalţi. Se pare că lecţia despre chiloţii pierduţi ai lui Marcel a fost prea mult pentru el. Până la urmă, ce oameni ar băga o lecţie ca asta în cărţile studenţilor de vârsta noastră? Clar au probleme majore.

- Bi, eşti bine? Ce e aşa amuzant? îl întreabă pentru a nu ştiu câta oară Adam.

- Et puis Marcel a crié «Où şont mes culottes?» (1), citează Brian cu o voce stridentă imitând adolescentul ghinionist, făcându-mă şi pe mine să încep să râd şi pe ceilalţi să ne privească ca pe nişte extratereştrii coborâţi de pe Marte.

La prima impresie, lecţia nu pare chiar atât de interesantă,... şi chiar nu e, însă aprofundata şi citită de o profesoară în toată regula şi în deplina calităţilor mintale, nu te poţi abţine să nu ne calci pe urme şi să începi să râzi. Nu, nu e deloc amuzantă povestea unui băiat dezordonat care s-a dezbrăcat într-o maşină pentru că era ud din cauza ploii, dar apoi a fost nevoit să se îmbrace pentru ca şoferul l-a găsit şi nu îi făcea plăcere să aibe un străin în maşina sa. Nu preciza dacă adolescentul era beat , drogat sau doar bolnav mintal, cert este ca atunci când , ajuns acasă, a vrut să facă un duş, a realizat că nu avea boxerii. Mai lipsea firma lor şi totul era perfect. Chiar nu ştiu cum cineva poate insera asta într-o carte de franceză.

Telefonul meu mi-a vibrat în buzunar şi l-am scos încercând să îmi potolesc râsul când am văzut numărul mamei pe ecran. Am răspuns făcându-le semn prietenilor mei să tacă.

- Bună, mama!

- Scumpo, ai terminat orele? i-am auzit vocea obosită de la capătul celălalt al firului.

- Da, acum plec spre casă.

- Bine, scumpo, eu voi intra într-o şedinţă, să ai grijă de tine şi să mănânci, bine? Te iubesc.

Nu am apucat să îi mai răspund pentru că a închis, însă era ceva normal în conversaţiile noastre, pentru ca ea era mereu ocupată şi nu putea să vorbească la telefon mai mult de câteva secunde. Mi-am întors atenţia spre prietenii mei care se ridicaseră deja de pe peluza şi am observat uşurată că Brian se oprise din râs, dar mai mult ca sigur avea chef de glume. Ştiam ce avea să urmeze pe drum, aveam nişte provocări la care trebuie să răspund drept pedeapsă ca a fost ziua mea şi la petrecere nu am vrut să risc, aşa că acum era momentul perfect pentru a mă revanşa, aşa cum spune Adam.

Am ieşit împreună cu toţii din curtea liceului şi am început să ne îndepărtăm de el, plecând spre casele noastre ce erau în aceeaşi direcţie. Urma să ne despărţim după câteva străzi, dar aveam timp suficient. Am observat părul roşcat al Georgiei , răscolit şi fluturând în aer, semn că vântul era chiar puternic astăzi. Nu am apucat să verific prognoza meteo a Londrei pentru astăzi, am avut o zi cu adevărat grea, chiar dacă spre finalul orelor atmosfera s-a mai colorat puţin, însă după testul de la matematica m-am ales cu o durere enervantă de cap.

Liniştea prietenilor mei nu prevestea lucruri tocmai plăcute, aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi am spart-o. Voiam să rămână aşa tot restul drumului, până acasă, pentru că nu ştiu cât de mult aveam acum nevoie de un joc cu nebunii.

- Aveţi să spuneţi ceva? am vorbit înainte să înnebunesc de-a binelea din cauza liniştii lor.

- Eu prima! sare Georgia, venind lângă mine. Ce alegi? M-am pregătit pentru amândouă! spune afişând un zâmbet şiret.

Îmi e frică să aleg provocare din prima, aşa că...

- Adevăr!

- Oh, bine atunci!