The Challenge//F.F. Niall Horan//

Capitolul 5

Brian mi-a luat telefonul ca sa fie sigur ca il am setat pe apelare rapida si a aruncat o privire si la agenda mea telefonica sa fie sigur ca nu il am pe Niall in agenda. Bineinteles ca nu i-am spus cum il cheama, insa daca gasea ceva in agenda ce i se parea suspect, era clar ca e baiatul acela. Ma tem pentru ziua in care Brian si Niall vor fi fata-n fata. Desigur, nu stiu daca acea zi o sa vina prea curand sau vreodata, nici eu nu vreau sa vina, dar... nu se stie niciodata.
Londra nu e un oras atat de mare, poti da pe strada de oricine de minim doua ori in viata ta. Asta nu inseamna ca mi-e dat sa il mai vad vreodata pe Niall pentru ca mi se pare mai corect ca fiecare sa isi continue viata le cont propriu. Prefer sa ramanem doi necunoscuti a caror intalnire, ale caror intalniri au fost pur si simplu intamplatoare. Intr-un mod ciudat, imi pare rau ca gandesc asta, dar asa e, e adevarat, nu trebuie sa ne mai intalnim pentru ca asta ne deruteaza pe amandoi.
Imi simt mana dreapta acoperita de palma mereu calda si mare a lui Brian si imi intorc privirea spre el, intalnindu-i zambetul minunat.
- Ai cazut pe ganduri.

- Da, ma gandeam doar la cat de repede trece timpul, mai sunt cateva luni si probabil vom incepe sa vorbim doar la telefon. Daca voi pleca in America nu vreau sa pierdem legatura pentru ca ar fi ca si cand as pierde o parte din mine. Nu stiu ce m-as fi facut in toti anii astia fara tine. ii spun si privirea lui cade in pamant.

- Anii astia au fost superbi pentru mine pentru ca am avut in grija un pitic londonez ca tine, spune zambind, voi face orice sa nu te pierd, am sa...aplic si eu pentru trupa in care vrei sa intrii, asa voi putea veni cu tine.

- Esti sigur? il intreb zambind la ideea lui prosteasca. Stii ca voi mai vizita Londra, nu?

- Si daca am nevoie sa ma consult cu tine urgent, nu pot sa te sun oricand din cauza fusului orar. Ce propui, sa-mi gasesc alt pitic?

- Nu, nu-ti gasesti alt pitic, rad eu, dar daca vrei sa vii, trebuie sa te gandesti bine, nu vreau sa iti para rau apoi.

- Nu imi pare rau de nimic din ceea ce fac pentru tine, vreau sa stii asta, da?

Am zambit si l-am privit pentru o clipa in ochi, zambind odata cu el, iar dupa ce ne-am ridicat si ne-am mai plimbat ceva timp, s-a oferit sa ma aduca acasa, sarutandu-ma pe nas ca un frate mai mare la plecare si asigurandu-ma ca ne vom revedea luni la scoala, pentru ca maine este ocupat si nu e sigur daca va putea sa termine ce are de facut ca sa iasa prin parc.

Sunetul atat de cunoscut al ploii imi rasuna in urechi, insa nu vreau sa deschid inca ochii. De ce sa o fac? Doar e duminica, am o zi libera,deci pot sa lenevesc in pat. Nu reusesc sa adorm din nou, asa ca raman in camera fata-n fata cu gandurile mele care, involuntar, zboara spre baiatul acela, Niall. De ce nu-l pot uita? E doar un necunoscut. Si totusi...
Mintea mea se blocheaza atunci cand bunica intra in incapere. Ma priveste un moment din pragul usii, apoi o inchide si se apropie de patul meu.

- Clariss, esti bine ? ma intreaba vizibil ingrijorata.

- Sunt bine, bunico, doar stateam intinsa putin.

- E tarziu si am crezut ca nu te simti bine. E totul bine?

Adevarul e ca nu ma simt chiar perfect, ma doare putin capul, dar probabil e de la vremea de afara care se schimba de la o zi la alta. Seara ploua, ziua e cat de cat frumos si asta se repeta la nesfarsit, mai putin saptamanile trecute cand ceva s-a intamplat si a facut vremea sa isi schimbe cursul propriu, a fost cald saptamani la rand, ceva rar in Londra. Daca e sa urasc orasul asta pentru ceva, motivul principal e vremea. Urmeaza apoi si altele, dar nu atat de grave.

- Da, e totul bine, ma gandeam doar la saptamana asta ciudata. Ma bucur ca totul s-a terminat.

Zambetul cald al bunicii devenea din ce in ce mai fals, mai fortat si ochii mei s-au marit cand a pufnit in dispret.