The Challenge//F.F. Niall Horan//

Capitolul 8

    De mai bine de trei ore fata domnului Jerrald, Mira, incearca sa ii arate separat lui Brian miscarile de baza si sa il faca sa le retina. Cand in sfarsit se intoarce in sala noastra, e tot o apa, dar nu pare foarte obosit. Ce tot spun? Nu arata deloc obosit pentru ca nu lasa sa i se citeasca asta pe chip, insa stiu ca e epuizat si ar da orice in momentul asta pentru o pauza. Eu? Eu sunt la fel de obosita pentru ca am facut si cursul pe care trebuia sa il facem vineri, azi, insa sunt obisnuita cu dansul de ore intregi. Cand credeam ca nu se va termina niciodata, domnul Jerrald a strigat:

    - Pauza cincisprezece minute! Nu beti prea multa apa si nu parasiti cladirea!

   M-am dus spre bancile de pe coridor si l-am intalnit pe Brian asteptandu-ma la iesirea din sala. Ne-am asezat impreuna pe o banca a carei tapiterie era dintr-o imitatie ieftina de piele maro, gaurita pe alocuri, dar destul de comoda pentru corpurile noastre distruse. Am luat doua guri de apa din sticla din geanta mea si l-am privit si pe Brian cum bea. Daca ma gandesc mai bine, Brian a facut fotbal o perioada buna de timp in clasa a sasea, deci stie cu ce se mananca sportul si cata munca trebuie depusa pentru a ajunge acolo unde iti doresti. Brusc imi vine o idee.

   - Bi?

   - Hm?

   - De ce nu incepi iar sa te antrenezi la fotbal, poti ajunge asa in America, ar fi mai comod pentru tine.

   - M-am gandit la asta, dar e mai complicat. As intra greu intr-o echipa si ar fi mult mai complicat.

   - Da, dar ti-ar placea ceea ce ai face, pe cand aici...

   - Aici sunt cu tine, ma intrerupe fixandu-ma cu privirea, sunt cu tine si...cine a zis ca nu imi place dansul? Am zis eu? Am zis?
   Am dezaprobat cu o miscare sigura a capului, iar el si-a arcuit o spranceana in mod ironic.

   - Atunci? De unde ai scos astea? Daca nu imi doream atat de mult sa fac asta, nu o faceam. Am un pitic londonez si trebuie sa am grija de el mereu. E o promisiune facuta tie, mie, facuta noua pentru totdeauna.

   Am zambit. El era serios, nu glumea, iar eu am zambit pentru ca sunt multumita de relatia noastra. "Multumita" e putin spus. Daca ar fi fost fratele meu cu adevarat sunt sigura ca l-as fi pus mereu pe primul loc. Oricum o fac, chiar daca nu face parte din familia mea in acte si nu avem nicio legatura de sange, dar mi-as da viata pentru el, pentru ca il consider o parte din mine. Pentru mine are un loc in familia mea, unul special.

   - De asta te iubesc eu atat de mult, Bi! Totusi...ma simt prost ca faci asta pentru mine.

   - Ce sunt eu pentru tine?

   - Esti uriasul londonez! chicotesc.

   - Iar tu esti piticul. Uriasii isi ajuta mereu piticii. Acum sa incheiem subiectul asta, trebuie sa vorbim ceva mult mai important. Cum era miscarea aia in care incrucisai mainile deasupra capului? ma intreaba, iar eu rad.

    Dupa inca doua ore de antrenament intens in care Brian a dansat odata cu noi, sincronizandu-se destul de bine pentru un dansator cu o cariera de cateva ore, am parasit cladirea salii de dans si am urcat in masina lui Brian care s-a oferit sa ma duca acasa.

   - Esti obosit?

   - Nu. Cred ca as mai rezista inca o noapte!

   Sarcasmul lui nu moare nici macar la oboseala, nici concentrarea la condus, un lucru foarte  bun. Da, eu sunt obisnuita cu orele de dans, insa am ratat doua cursuri si cred ca maine ma voi alege cu o groaznica febra musculara. In urma cu doi ani, mama era tare ingrijorata pentru mine deoarece stateam cu orele la dansuri si, daca se intampla sa ratez cateva cursuri, dupa urmatoarele eram distrusa, asa ca a cerut sfatul catorva specialisti si a gasit niste pastile speciale care reduc imediat durerile. Cred ca mai am cateva in sertarul noptierei mele si ar fi recomandat sa iau una inainte de culcare.