Vecina cu BTS?!

1. Prima zi în Seoul

Cobor din taxi odată cu Alexandra şi şoferul care se hotărăşte, în ciuda lenii lui de a se ridica din scaunul confortabil, să ne scoată bagajele din portbagajul maşinii. Mă uit emoţionată în jurul meu şi observ că prietena mea este cu mult mai agitată ca mine.

—Nu pot să cred că am ajuns! spune ea apropiindu-se de mine. Suntem în Coreea de Sud, nu? Nu visez,nu? Ciupeşte-mă! spune ea şi fac întocmai. Au! ţipă ea ascuţit şi îi răspund cu un zâmbet, apoi râdem amândouă.

Îi plătesc şoferului şi ne lasă singure cu bagajele în stradă după ce a mârâit la noi în loc să ne mulţumească. Ce morocănos.

—Mergem? o întreb pe Alexandra, dar ea e deja cu mult înaintea mea, aproape de intrarea în complex. Aşteaptă-mă! ţip după ea râzând şi trăgând de valiza mea mare ca disperata cu o altă geantă pe umăr şi un rucsac în spate.

Când ajung lângă ea suntem în faţa liftului care este indicat a fi defect. Super!

—Ce facem acum? mă întreabă ea tristă şi cu un bot mare care mereu mă face să cedez.

—Hai pe scări, spun eu scurt fără să realizez greutatea acestei misiuni.

—Cu ditamai bagajele?! exclamă ea revoltată.

—Vrei sau nu să intrăm odată la căldură? Eu una am îngheţat! îi răspund înapoi fiind deja la 5 paşi în faţa ei.

Deşi este începutul lui septembrie frigul nu ocoleşte nici această ţară. Peste o săptămână este ziua mea şi m-am decis ca anul ăsta, unul important pentru mine pentru că voi împlinii 18 ani, îl voi petrece cu Alexandra în Seoul, în Coreea de Sud. Încă de mică mi-am dorit să devin acea vedetă perfectă care arată bine, dansează, joacă în filme şi cântă. M-am mutat aici pentru a-mi îndeplinii visul. Şi mama mea a avut acest apartament înainte de a-l cunoaşte pe tata şi cică ar purta noroc, aşa cum spune ea. În plus, străbunicul meu a putut deveni o vedetă exact în acest loc şi de aici voi începe şi eu.

—Grăbeşte-te! strig la prietena mea care abia mai poate clinti din loc valiza.

A obosit, sărăcuţa.

Într-un final am urcat 2 etaje, cu chiu, cu vai, dar am reuşit măcar, chiar dacă ne-a luat aproape jumătate de oră. Trebuie să mă apuc de sală!

Când ajungem la etajul respectiv facem o mică pauză în care ne tragem sufletele şi ne bucurăm să aflăm că apartamentul nostru este exact a doua uşă. Aşa că, cu ultimele puteri, ne forţăm să tragem afurisitele alea de valize până la uşa apartamentului. Însă trebuia neapărat să ne strice cineva planurile.

—Pardon! strig când observ că persoanele din faţa mea nu au de gând să se mişte din cale.

Mă uit la fiecare în parte. Sunt 7 la număr, toţi fiind băieţi care par destul de tineri, cam ca mine şi Alexandra. Toţi poartă ochelari de soare şi câte o mască neagră care le acoperă gura. Ce? Vin de la un bal mascat sau ceva?

— Pardon! repet eu a doua oară.

—Dă-te tu la o parte mai întâi. Vrem să trecem, îmi spune un roşcat care se află exact în faţa mea.

—Ascultaţi aici, a fost o zi lungă şi obositoare. Am avut de parcurs 6 ore cu avionul în care nu am putut nici să aţipesc măcar, am avut de aface cu un taximetrist ţâfnos, iar liftul este stricat şi a trebuit să ne storcim puterile pentru a urca două etaje amărâte cu ditamai valizele. Nu o să vă las să îmi staţi în cale spre fericirea mea! ţip mai rău ca un copil.

Oricum nu mai e nimeni pe hol. De fapt, la acest etaj sunt doar două apartamente pentru că sunt foarte spaţioase.

—Fericire? pufneşte unul dintre baieţi care are nişte pomeţi asemănători cu ai mei.