Fii tare!

Capitolul I

13 ani mai tarziu

 
     Mă deprima acest coridor. De la 1 an îl tot traversez. Aici am învățat cu tata prima poezie. Poate că din această cauză mă simt atât de tristă de fiecare dată când ajung în această parte a clădirii.
     M-am apropiat de perete. Era de același gri, ca ultima oară cand l-am văzut. Profesorul Izumi îmi povestea mereu ce schimbări aveau loc atât în oras, cât și în incinta acestui loc blestemat în care mă aflam. El ținea acum locul ochilor mei. Dacă nu ar fi fost el, probabil aș fi ajuns să fiu internată într-un spital de nebuni, din cauza mamei.
     Femeia aceea îmi distrusese viața. A inceput încă de după înmormântarea tatălui meu.
     Îmi amintesc și acum atitudinea cu care m-a primit când am intrat în biroul ei, pentru a-mi dezvălui gândurile. Nu vedeam nimic, dar cred că mă privise cu dispreț. Probabil că ar fi vrut să scape și de mine, așa cum a scapat de tata. Spunea că-l iubește, că a fost jumătatea ei, dar nu este deloc așa. Este cea mai egoistă persoană pe care am putut-o întâlni.
     Poate că am luat prea mult din caracterul ei. De atatea ori simt că sunt o persoană mult prea rea pentru a mai trăi pe acest Pământ, însă și dacă m-aș omorî, tot nu aș rezolva nimic. Sunt condamnată să aduc numai suferință în jur. Niciodată nu o să am o familie. Decât să ajung și eu în ipostaza mamei mele, mai bine rămân singură pentru totdeauna.
     I-am moștenit ochii. Cruzii ochi ai mamei mele. Nu o să scap în veci de ea. Avem aceeași privire rece. Mulți mi-au spus-o. De fapt, ei îmi spuneau că avem aceeași ochi superbi, însă mie nu mi se par deloc așa.
     Când eram mică, ochii mamei mă speriau. Erau mult prea adânci, iar negrul împrejmuit de albastrul pătrunzător îmi dădea fiori noaptea. Probabil pentru că "monstrul" meu de sub pat mi se părea ca avea aceeași privire. Sau pentru că singura jucarie pe care o uram, era un clovn cu ochii albaștrii sticloși. Ori poate am eu o antipatie pentru culoarea asta.
     Baal. Până și gândul la numele el îmi provoacă fiori. E demonic. Baal era conducătorul trupelor Infernului, deci nu mă mir de ce mama este așa. Poate s-a reîncarnat și a pășit printre oameni. Nu m-ar mira, ținând cont de meseria ei.
     Nici un gram de compasiune. Nici un semn de iubire. Nimic. Mă trata ca pe un necunoscut. Parca nici n-aș fi fiica ei. Mereu a fost contra mea.
     Acum treisprezece ani, atunci când am intrat pentru prima dată în biroul ei, nici măcar nu s-a ridicat să mă îmbrățișeze. Nici măcar nu m-a întrebat cum mă mai simt. Mi-a spus doar:
     "-Ce cauți aici?
     -Am venit să te rog ceva.
     -Spune-mi!
     -...
     -Haide, Lilith! Nu am toată ziua la dispoziție.
     -Vreau să mă antrenez să devin asasin.
     -Poftim?!
     -Asta vreau! 
     -Tatăl tău nu ar fi fost de acord. Eu nu sunt de acord cu asta! Știu că avem această organizație. Știu că tatăl tău și cu mine o conducem de atâta timp. Știu că mereu am scos asasini extrem de buni. Dar de aici, și până la a te face pe tine unul, este cale lungă. Nici nu vreau să aud.
     -Dar... trebuie! Vreau să-mi răzbun tatăl.
     -Draga mea...
     -Nu-mi spune așa!
     -Lilith, ești mică. Nu trebuie să te gândești la așa ceva. O să punem pe altcineva să facă treaba asta."
     Dar nu a făcut asta. Criminalul acela nu au fost prins. Cel puțin, eu nu știu nimic. Pun pariu că nici măcar nu s-a mai gândit la asta, din ziua aceea.
     Nu mă interesa. Voi face eu această investigație.
     "-Dar restul nu se vor implica.
     -Nu trebuie să faci tu asta. Punct!
     -Ba da, o s-o fac, fie că vrei sau nu.
     -Ai șase ani. De ce te gândești la asta?
     -Pentru că măcar una dintre noi trebuie s-o facă."
     Aș fi vrut să-i văd atunci fața. Însă mi-a fost de ajuns să mă aud, spunându-i asta.
     După ce voi termina cu cel sau cei care mi-au luat tatăl de lângă mine, mă voi ocupa și de ea. Femeia asta ascunde ceva, iar eu voi afla ce. Nu se poate să-mi fie mamă și să se comporte așa. De ce? Doar pentru că încă mă consideră vinovată de moartea tatălui mei. Pentru că așa mă consideră, nu?
     "-Scumpo, este prea riscant. Nu vreau să te pierd și pe tine.
     -De parcă ți-ar păsa...
     -Cum poți să spui asta?
     -Nu mai face pe victima. Știu că așa este. Nu ai ținut niciodată la mine.
     -De ce asasin?
     -Pentru că altfel ar trebui să devin polițistă, și nu aș putea asta. În primul rând, pentru că nu m-ar accepta, oarbă fiind. Și, în al doilea rând, pentru că sunt fata unor oameni ce conduc o organizație ce pregătește asasini. Chiar dacă nimeni nu știe asta.
     -Ești încă un copil. Mai ai atât de mult timp până să ajungi să îți faci astfel de griji legate de viața ta...
     -Vreau să-mi răzbun tatăl. De ce ești împotriva dorinței mele? De ce nu vrei să mă ajuți să ajung ceea ce vreau?
     -Pentru că ești oarbă."
     Cuvintele acelea au durut. Dor chiar și acum. Chiar dacă nu țin la ea atât de mult, să o aud spunând aia, a fost destul de... greu. Nimeni nu mi-a vorbit în față despre acest lucru. Măcar de față cu mine nu se comportau ca și cum m-ar fi considerat o ciudată.
     Știu că multă lume vorbește despre această deficiență a mea, dar nu mă interesează. Nu mă mai interesează ce cred ei. Oricine ar fi. Profesorul Izumi i-a luat locul tatălui meu. Este singura persoană care mă iubește, cu adevarat. Este singura persoană pentru care mi-aș da viața. El m-a ajutat cu tot.
     După întâmplarea din biroul mamei, el a fost singurul care mi-a întins mâna și m-a ajutat să mă ridic. Eram chiar în acest loc. Pe coridor. La zece metri de ușa biroului mamei.
     "-Ce ai pățit, mititico?
     -Cine ești?
     -Sunt eu, Izumi. Tatăl tău ne-a făcut cunoștință anul trecut."
     Mi-am dat seama cine era. Mă înfiorase dintotdeauna acel om, la fel cum m-a infiorat și atunci. Dar ca să nu observe asta, m-am mișcat puțin, găsindu-mi un loc mai bun.
     "-Ce s-a întâmplat?
     -Tatăl meu a murit.
     -Știu. Îi duc dorul..."
     Dintre toate persoanele care-mi spuseseră acel lucru, până atunci, el avusese cea mai sinceră voce. Mi s-a părut profund afectat de asta. Acela a fost momentul, când l-am vazut cu alți ochi. Cu alți ochi ai minții.
     "-Vreau să-i răzbun moartea. De asta am fost la mama. Pentru a o ruga să mă antreneze să ajung asasin.
     -Dar de ce?
     -Pentru că vreau ca acei oameni să plătească pentru ceea ce au facut!
     -Și mama ta ce a spus?
     -Că nu se poate.
     -De ce?
     -Pentru că sunt oarbă."
     Și începusem să plâng, iar el a venit și m-a luat în brațe, așa cum o făcea tata. Apoi a rostit cuvintele ce mi-au schimbat viața.
     "Orbii ne învață să vedem. Te voi antrena eu."