Fii tare!

Capitolul IX

Ma indreptam cu pasi marunti, dar siguri, catre biroul mamei. Haide! Stiu ca poti face asta. Trebuie sa aflu mai multe despre ea. Despre tata. Despre tot ceea ce s-a intamplat intre ei. Ceva din trecutul lor imi scapa, iar acest lucru nu-mi dadea pace. Simt ca e esential.

Am deschis bland usa biroului, si am zarit-o pe mama asezata pe canapeaua din incapere, cu fruntea sprijinita in maini. Plangea. Culoarea castanie a parului ei era la fel de stralucitoare si bine ingrijita. Se vedea ca inca avea timp sa se intretina. Mai slabise, asta era vizibil. Isi ridica privirea, iar ochii ei albastrii ca marea erau plini de lacrimi. M-am uitat la ea cum a tras silentios aer in piept, iar apoi a grait calm, pentru ca eu sa cred ca e in regula. 

-Buna, scumpo, spuse, cu zambetul luminos pe chip. Mi-era dor sa o privesc. Mereu am considerat-o o femeie frumoasa, insa am urat-o in acelasi timp. Dintotdeauna am crezut ca si-a batut joc de tatal meu. Ca singurul lucru care l-a facut a fost sa-l foloseasca. Insa nu i-am dat niciodata o sansa...

Isi aranga cu grija sacoul de la costumul crem din doua piese. Era cel pe care tata i-l facuse cadou atunci cand implinisera sapte ani de casnicie. Ii punea extraordinar de frumos formele in evidenta, dandu-i un aer magic.

-Mama, de ce plangi? 

Expresia ei faciala s-a schimbat instantaneu. Nu se astepta la asta. Poate ca a reusit de multe ori sa ma pacaleasca astfel, dar asta numai pentru ca eu nu-i dadeam importanta. Am mers langa ea pe canapea, si am imbratisat-o. Se intoarse spre mine, luandu-ma la randul ei in brate, si incepand sa planga. Trebuia sa alunge ceea ce o deranja. 

-Gata... Calmeaza-te! 

Se opri. Acum se uita la mine uimita de momentul la care a luat parte. Niciodata nu am facut asta. Niciodata, de cand a murit tata, nu i-am aratat nici un gram de afectiune. Acum eu eram persoana cea rea. Eu eram cea care nu permisese nimanui sa se apropie de mine. 

-Uita-te la mine , rosti mama, luandu-mi fata in maini, si privindu-ma adanc in ochi. Ma uitam in universul ce-l ascundea privirea ei. Era acel albastru ce ma speriase atat de mult acum multi ani. Ma speriase cu rautatea ce mi se parea c-o vad in ei. Insa acum nu-mi mai pareau asa antipatici. Universul din ei parea cu adevarat afectat. Ce s-a intamplat in India? Ce ai facut?

-A fost dragut. A fost superb. Mi-a placut enorm de mult, mama.

-Nu la asta ma refer. Esti schimbata.

-Ce?! am sarit ca arsa. M-am ridicat in picioare, evitandu-i privire scrutatoare. De unde ai scos-o pe asta? Fii serioasa, sunt aceeasi ca inainte...

-Da, insa ochii tai nu. Se ridica si ea, si veni langa mine, apucandu-mi mainile. Nu am fost o mama prea buna, dar asta nu inseamna ca nu-mi recunosc copilul. 

Sunt un om rau. Femeia aceasta chiar putea avea si o latura buna. Femeia aceasta chiar imi putea impartasi iubirea ce o purta copilului ei. Dar de ce nu reusisem niciodata sa ii permit asta? Izumi...

-Mama, vreau sa vorbim. Tot ceea ce n-am vorbit pana acum. Sau atat cat se poate.

-Haide! 

M-a luat de mana dreapta, si ne indreptam spre camera in care lecturasem cam toata copilaria, inainte sa-mi pierd vederea. Am intrat in camera mea, apoi in cea mascata de tabloul de pe perete.

-Trebuie sa recunosc, e destul de buna ideea asta. Si apreciez faptul ca nu ai distrus camera asta.

-Nu as fi putut, imi spuse zambind.