Fii tare!

Capitolul V

Si asa incepe totul. Prima victima. Prima misiune rezolvata. Prima tresarire de vinovatie, de inumanitate. Totul pentru a deveni un om oribil, ce nu respecta valoarea vietii, dar cu toate acestea il pedeseste si pe cel care a luat-o pe acelasi drum gresit. Merita sa fac asta? Merita sa-mi umplu mainile de sange, fie el si al unui vinovat?

E pentru tatal tau.

Ei, haide, mai scuteste-ma acum cu mustrarea ta legata de asta.

-Cum te simti cand ucizi prima oara? l-am intrebat pe Dom.

-Ca ultimul om de pe Pamant. Ca un animal de prada. Ca cel mai josnic lucru din acest Univers. Nimic nu te face sa te ierti pentru viata pe care ai luat-o. Dar apoi vine si satisfactia. Satisfactia ca ai scapat omenirea de un om idiot, care ar fi vrut s-o distruga. Satisfactia ca victima ta a primit ceea ce a dat timp de atatia ani. Satisfactia ca, de fapt, ai facut ceva bun prin fapta ta. Si nu mai poti sa opresti asta. O sa continui sa ucizi, dar a doua, a treia, a patra oara, nu o sa mai ai remuscari. 

Chiar atat de rau sa fie? Adica ai putea sa cedezi psihic. Sa te consideri atat de inferior, iar apoi sa treci la nivelul la care sa vezi ca ai facut un bine? Sa putem sa simtit cu adevarat asta? Sa ni se para ca, luand o viata de idiot, devenim mai buni? E absurd! Nu are nici o noima. Asta ar insemna sa-ti gauresti sufletul cu un cutit in locul unde scrie omenie si sa lasi substanta ce te face asa sa curga. Imi doresc asta? Daca nu o sa ma mai pot intoarce? Daca voi intra detot in intuneric?

Nu esti deja acolo?

-Cine a fost prima ta victima?

-Trebuie sa mergem sa ne pregatim. Stilista te asteapta. Haide! 

Ce a fost asta? De ce nu mi-a raspuns? Ce ascunde trecutul lui? Pentru ca, orice ar fi, e clar ca se teme de el. E clar ca nu vrea sa se intoarca in timp.

M-a condus pana in camera stilistei. Emma. O femeie de aceeasi varsta cu cea a mamei, supla, cam cat mine de inaltime, cu par blond, carliontat. Mi s-a parut de treaba, mai ales ca s-a descris pentru ca eu sa-mi pot face o idee. Ba mai mult, m-a lasat sa-i ating fata, pentru a-mi da seama mai bine de trasaturile ei. 

Mi-a facut o coada de cal, apoi m-a ajutat sa ma imbrac. Mi-a spus ca voi purta un portjartier cu negru si rosu, cu cupe fara burete, ce-mi acoperea putin fundul. Ceva simplu, dar atragator. 

-Arati superb, scumpo. O adevarata ispita.

-Iti multumesc, Emma. 

Am imbratisat-o, iar apoi m-am indreptat spre iesire, acolo unde ma astepta Dom.

-Aveti grija, copii! se auzi vocea Emmei de dupa usa.

-Uau! Arati incredibil.

-A... Multumesc! 

Cred ca am rosit putin, cu toate ca nu-mi doresc sa fi facut asta. Ideea e ca am ramas chiar surprinsa de ceea ce a spus Dom. Adica, el chiar mi-a facut un compliment. Nu stiu de ce ma mir atat. Doar ca mi se pare de-a dreptul ciudat sa vina din partea lui. El, tipul dur.

-Cine s-ar fi gandit ca ai asa forme, spuse si un raset ii iesi pe gura.

-Ma puteam lipsi de acest amanunt. Haide! Avem treaba.

-Da, ai dreptate. 

Ma inteleg destul de bine cu el. Ce pot spune, ma bazez pe el. In fond, va fi biletul meu de intrare-iesire de acolo. Da, am nevoie de el.