Împreună pentru totdeauna

Capitolul 31

Perspectiva lui Nick:
Dupa un somn lung în sfârşit reusesc sa deschid ochii, dar razele puternice parcă îmi fulgereau ochii. Cateva persoane mişunau în jurul meu, dar ma simţeam atât de obosit încât nu le pot urmării nici cinci secunde. Toţi ma oboseau, iar capul îmi plesnea de durere. Un ganguit subtire ma face sa-mi mut privirea pe abdomenul meu ca mai apoi sa realizez ce minunăţie de copil ma privea zâmbind. Fac ochii mari văzând micuţa mana ce se chinuia sa-mi atingă chipul. Purtând roz presupun ca e fetiţa, asa ca o trag mai spre mine apoi o las sa ma traga de par sau de buze în timp ce îi mangaiam micul cap. Închid ochii pentru câteva secunde iar o voce atât de cunoscută spune:

-Isabel te-am lasat dormind şi acum îl chinui pe tatăl tau? Of, micuţo.. trebuie să avem amândouă răbdare şi încredere pentru a-și reveni.

Auzisem foarte bine cuvantul tată, urechile nu ma înşeală dar stând cu ochii închişi în continuare si nemişcat, un lucru ma framanta. Chloe născuse prematur? Dar totusi nu putea sa basca la nici cinci luni.

Cand simt ca cea mica este luată de pe abdomenul meu deschid ochii, apoi o prind pe Chloe de braţ. La fel de mirată ca şi mine, rămâne ca o stană de piatră privindu-ma. Nu ştiam cum sa reacţionez, dar primul lucru ce îl fac este de a o lua pe Isabel din mainile ei si sa o asez langa mine. Mă ridic cu greu fiind tot amorţit, dar ea face doar un pas în spate si ma priveşte în continuare ca si cum as fi vreo fantomă.

-Iubito, eşti bine? Ma sperii.

-Nu, visez. Nu e real ceea ce se întâmplă!

Îmi plimb mâna în faţa ochilor ei, apoi încep să o mângâi pe braţ. Îmi era frica să nu fac ceva greşit pentru că nu mai întâlnisem o astfel de situaţie.

-Chloe, sunt aici.. în faţa ta.. viu, deşi tu ma priveşti ca şi cum aş fi vreun spirit venit din altă lume.

-Max!

Cei doi prieteni ai mei raman nemiscati în pragul uşii. Minunat, acum aveam trei stane de piatra în cameră. Văzând că nu am cu cine vorbii, ma îndrept spre cea mica şi încep sa ma joc cu ea. Privesc la un moment dat spre cei trei văzând ca acum plang toţi.

-Îmi spune si mie unul dintre voi ce s-a întâmplat?

-Din seara exploziei şi până acum ai fost în comă, iar medicii nu îți mai dădeau nicio şansă de revenire!mă lămureşte Chloe.

-Medicina! Pff.. o tâmpenie. Acum sunt aici.. deci nu trebuie sa va mai faceţi probleme.

Ne mai ţinând cont ca ma jucam cu Isabel, Chloe sare în braţele mele iar un plâns puternic o copleseste. Îi simteam dorul din suflet, dar şi suferinta ce acum prin lacrimile ce curgeau şiroaie va dispărea.

-Mi-e frica să nu fie doar un vis!îmi sopteste la ureche.

-Asta e realitate si de acum suntem împreună, doar noi trei!

Trecuse câteva minute şi o întrebare dureroasă îmi trece prin minte, dar o spun.

-Cat timp a trecut?

-Doi ani..

Terminam dialogul exact aşa cum l-am început, în şoaptă. Se desprinde din braţele mele, apoi uşor își lipeste buzele de ale mele dând drumul unui lung sărut. Ma bucuram de moment, dar nu puteam sa rămân indiferent faptului ca lipsisem doi ani din viaţa ei şi încă îmi rămăsese aproape. Să ma fi trezit si dupa 10 ani cu siguranţă tot aici langa mine o gaseam. O privesc încă câteva minute bune, apoi amândoi ne îndreptăm atenţia spre cea mică.

-Isabel, el e tati! Spune: bună tati! Încă e micuţa..

Isabel mă priveşte cu ochii mari ca si cum ar înţelege, apoi în timp ce râdea inocent ne uimeşte.