The Wild Wolf

Unde e?

   Au trecut aproape trei luni de cand il caut...Lupul cu lantisorul nu isi mai face aparitia si trebuie sa ii dau ce ii apartine!

  L-am cautat peste tot sperand ca o sa dau de el dar nu apare...nu este pe nicaieri.
  De cand sunt mica am vise in care mi se repeta scenele terifiante din razboiul in care mi-am pierdut parintii, dar pe langa asta visez si unele locuri misterioase pe care nu le-am mai vazut in viata mea dar care ma atrag si ma determina sa aflu mai multe despre ele. Am incercat sa ma adaptez noului meu stil de viata incercand sa ma ascund pe mine, fiara, si sa imi creez o personalitate ca si om astfel invatand sa socializez si sa ma prefac ca sunt normal pentru oameni. In viata mea a aparut Emma pe care o cunosc de trei ani si suntem cele mai bune prietene insa nu am avut curajul sa ii spun cine sunt eu cu adevarat pentru ca imi este frica sa nu o pierd...nu imi place deloc sa o mint si nu vrea sa mai fac asta dar este spre binele ei sa nu afle pentru ca asa o pot proteja de fiara din mine si de viata pe care noi, lupii o ducem.

  Nu e deloc usor sa nu fiu eu dar e singurul secret pe care il am fata de ea, o spun de parca ar fi o chestie minora, si sper ca poate intr-o zi, cand o sa fie pregatita, o sa pot sa ii arat adevarata mea fata. Ne petrecem mult timp impreuna si obisnuim sa stam noaptea uitandu-ne la stele pe acoperisul casei ei. Are o familie care ma primeste tot timpul cu bratele deschise si tot timpul ma invita sa raman peste noapte la ea, ceea ce este partea mea preferata pentru ca nu trebuie sa ma intorc in padure ca sa imi fac curaj sa pot sa mananc macar o amarata de veverita fara sa am remuscari ca eu am omorat-o. Cand e frumos afara mergem prin padure sa ne plimbam si uneori ne luam chitarele dupa noi ca sa cantam in cele mai linistite locuri. Odata am visat ca eram pe o stanca si priveam luna care imi canta un cantec tare frumos si dupa acest vis, iubesc sa ii cant Emmei "The moon is the only who cares about you" numit de mine. Emma mi-a facut cadou o chitara cu un simbol al lupilor desenat pe ea si un jurnal in care imi scriu destul de des ceea ce mi se intampla. Ma cunoaste foarte bine si stie ca am o legatura stransa cu aceste animale dar nu pot sa stric acum totul spunandu-i ca am mintit-o atat de mult timp si ca defapt eu sunt un monstru. Nu m-ar mai putea privi si sunt sigura ca nu m-ar ierta dar stiu ca va trebui sa o fac intr-o zi.
  Am o familie adoptiva care ma iubeste dar nu prea stau pe acasa si nu prea petrec timp cu ei. M-au adoptat de la opt ani cand m-au gasit intr-un sant de langa o padure pentru ca tocmai fusesem atacata de cainii strazilor si ei m-au vazut si au decis sa ma adopte. Acum am saisprezece ani si nu ma prea inteleg cu ei...li se pare tot timpul ca sunt o ciudata si o frustrata dar nici nu am pretentia sa ma inteleaga pentru ca nu sunt ca ei, familia mea nu poate fi inlocuita cu ei sau cu altii, ii respect pentru ajutorul pe care mi l-au oferit cand lumea mea se sfarsea dar nu aici imi este locul si niciodata nu o sa pot sa ii consider ca pe niste parinti. De obicei ma cearta ca vin murdara de afar ape la ore foarte tarzii sau ca plec de acasa fara sa ii anunt si din cauza acestor certuri prefer sa imi fac veacul prin padure chiar si pentru trei zile sau din cand in cand pe la Emma pe acasa. Parintii Emmei sunt foarte intelegatori si o sustin pe ea in toate privintele. Se iubesc foarte mult si au un suflet minunat. Uneori cand sunt posomorata si foarte suparata, chiar daca ei nu stiu defapt de ma framanta, imi sunt alaturi cu incurajari, imbratisari, ciocolata calda si zambete largi pana la urechi. Ce te poate face mai fericit de atat?

  Dupa inca o luna de cautare, stateam pe niste pietre de la marginea unui rau band apa cu mainile cand deodata aud un fosnet si imi indrept privirea catre copacul din fata mea apoi vad pe cineva pe dupa el. Nu m-am abtinut asa ca atunci cand l-am vazut ca incearca sa fuga, m-am dus dupa el.

  Era foarte rapid si stiam sigur ca nu e un oarecare om care ma urmarea.
  La un moment dat decid sa o iau pe alta parte si ma sui repede intr-un copac asteptand sa treaca si sa sar pe el si nu dupa mult timp a si aparut fara sa is idea seama ca tocmai o sa ii sara cineva ii spate.
  Ne-am rostogolit amandoi intr-o rapa si am ramas peste el plina de iarba, namol si frunze. Il tineam strans de incheieturi si il priveam cum incerca sa isi revina pentru ca era putin ametit.   Avea un chip asa de frumos, niste obraji fini si imbujorati si un par castaniu inchis. Era foarte dragut pentru un tip oarecare. Stanjenita de privirea lui atintita asupra fetei mele m-am dat la o parte de pe el scuturandu-mi hainele de frunze.
  Dupa ce si-a frecat incheieturile pe care I le stransesem un pic cam tare l-am intrebat:
-De ce ma tot urmaresti?
-Tu ma tot urmaresti pe mine! Raspunde el rastindu-se.
-Pff...pardon! Eu te urmaresc?! Tu te furisezi pe la spatele meu! Cine esti?!
-Ma furisez?!
-Da! Te-am vazut cum ma priveai pe dupa un copac. Apoi el se uita atent la gatul meu iar obrajii incep sa imi arda.
-Ai ceva ce imi apartine!
  In momentul acela mi-am dat seama ca nu vorbeam cu un simplu om...era el..lupul pe care il lovisem in padure. Un sentiment de fericire imi strapunge stomacul dar se stinge repede la aroganta din tonul lui.
-Medalionul de la gatul tau este al meu! spune el accentuand fiecare cuvand.
Imi pusesem medalionul lui la gat pentru ca imi era frica sa nu il pierd si pentru ca imi placea mult.
  Dupe ce se ridica in picioare isi apropie capul de mine. Era mai inalt decat mine cu un cap si bine facut.
-De unde ai medalionul asta? Intreaba el.
-Ăă...
-Stai putin... ma tinteste el cu privirea. Avea niste ochi de culoare verde-smarald superbi. Aha...te stiu... tu esti lupoaica aia care nu se uita pe unde merge!