Letargie, initial.
Pare-se ca trupul ii fusese cuprins de un fior rece, ce nu-i permitea sa mai simta ceva. Speranta ca totul avea sa fie cum era, incet, incet il parasea, asemenea pasarilor ce sunt obligate sa-si lase cuiburile in urma. Destinul avea un mod crunt de a-l face sa se caiasca pentru deciziile neluate la timp. Durerea survenita la aflarea vestii il coplesise. Respiratia i se opri pentru cateva clipe. Simtea cum oxigenul nu era primit de corpul sau viril. Forma sa exterioara fu cuprinsa de o suferinta inexplicabila, in cuvinte. Uneori, vorbele chiar nu au posibilitatea de a exprima fiecare emotie, gand...ce ironie! Isi contrazic menirea, dar nimic nu e perfect! Nici macar perfectiunea nu e "perfecta". Cum sa afirmi ca ceva e "perfect" cand nici macar nu ai cunoscut "perfectiunea"?
Picioarele nu mai fura capabile sa-i sustina greutatea, fapt ce-l facu sa cada brusc pe scaunul din piele neagra.
-Repeta ceea ce ai spus, te rog, sopti, avand dorinta acerba ca ceea ce auzie anterior sa fie doar o iluzie. Isi indeparta cravata, timp in care pulsul ii crescu, iar lacrimile, ce-i devenisera bune prietene, se reintoarsera. Impresia ca barbatii nu plang sau nu sufera...un mit! Caile de exprimare sunt mai mari decat intreaga suprafata acvatica a Terrei.
-Jace, zise femeia printre lacrimi, e in stare grava...trebuie sa vii...sunt lucrurile pe care e necesar sa le cunosti.
-O sa vin cat de repede pot, o anunta pe mama Andreei.
Mereu isi dorise sa poata schimba ceva. Niciodata nu s-a putut conforma cu ideea ca existenta ei efemera nu poate fi intrebuintata muncii in folosul binelui. Era o visatoare. Visa sa devina "cea mai buna versiune a sa", sa schimbe ceva, sa lase o "mostenire" in urma ei. Care e rolul omului pe lume? Grea intrebare, ar spune unii. Usor raspuns, ar afirma altii. Iubise, fusese iubita. Pierduse, castigase. Luptase, dar unele batalii nu pot fi castigate.
***
Ajunse in aeroport. Zarva; nu stia incotro s-o ia. Nu vizitase vreodata aceasta tara si nici nu avea in plan s-o faca prea curand, dar cu toate acestea, aici se afla.
Opri rapid un taxi, se urca, dar surpriza neaplacuta fu atunci cand realiza ca soferul nu vorbeste engleza. Ii intinse telefonul pe care se afla adresa, iar omul il duse acolo. Ii dadu o hartie de 50 de euro si alerga spre intrarea in spital.
Fiecare pas ii facea inima sa tresalte, simtea deja cum fiecare articol vestimentar il impiedica sa respire. Holurile lungi si reci, peretii d-un alb imaculat, lipsiti de orice obiect de design. Ajunse la Receptie si intreba in limba natala unde s-o gaseasca pe Andreea. Asistenta, vazand barbatul este strain, se oferi sa-l conduca pana in fata salonului.
In fata salonului, asezati pe 2 scaune albastre din plastic, se aflau un barbat si o femeie, parintii fetei. Doamna avea capul asezat pe pieptul barbatului, iar acesta o tinea strans in brate. Puloverul albastru-deschis al omului poseda o pata uriasa in mijlocul ei. Un lac de lacrimi.
-Buna ziua, le adresa respectuos. Ochii rosii erau un semn clar ca le impartasea suferinta. Ramasese, efectiv, fara lacrimi. Cum se simte, adauga rapid. Simtea cum gatul ii e uscat si nu poate scoate mai multe cuvinte. Durea.
-Buna, Jace, ii raspunse femeia. E in stare grava, doctorii nu-i dau prea multe sanse, spuse si izbucni si mai tare in plans, daca mai era posibil.
-Nu o putem transfera la cel mai bun spital? Platesc eu tot!
-Nu se poate...conditia ei nu permite.
Se simtea neputiincios. Pentru a 2-a oara in viata lui, nu stia ce sa faca. Nu gasea o solutie. Nu exista una.
-Mergi s-o vezi. N-o obosi prea tare, te rog!
Respira adanca, apoi apasa cu grija clanta usii, incercand sa diminueze zgomotul.
Acolo, pe acel pat, se afla iubirea vietii lui. Coamda rosie ca focul era imprastiata pe suprafata pernei. Pielea-i era mai alba ca nicioadata, aproape ca zapada. Buzele-i era movalii. Pieptul ii urca si cobora cu o lentoare de urât. O multime de aparate o inconjurau. Scoteau sunete...normale, daca se putea numi asa, dar asta le oferea persoanelor din jurul ei o speranta.
Ii prinse usor mana, apoi cu buzele tremurand, le atinse pe ale ei.
-Imi pare rau, sopti usor. Se ura pe sine insusi ca nu venise dupa ea mai repede. Daca ar fi fost curajos, nu s-ar fi ajuns aici. Lasitatea aproape l-a distrus.
Simti cum degetele ei ii mangaie pielea palmei. O mai saruta cast inca o dada, iar ea deschise ochii.
Aparatura din camera incepu sa scoata aceleasi sunnete,dar intr-un ritm alert.
-J-Jace...visez? Genele ii fluturau usor, incercand sa-i protejeze irisii de lumina din camera.
-Nu, sunt aici, ii raspunse, iar ca dovada, o mai saruta inca o data. Ii era dor de asta.
-De ce? intreba.
-E-Eu..nu...isi duse mana la ochi si se sterse usor. Nu... dar nu mai apuca sa completeze propozitia, fiindca usa se deschise, iar din spatele ei, alergand, aparu o fetita.
-Mami, tipa Emma. Jace ramase socat. Era o statuie umana. Nu intelegea ce se petrece, iar faptul ca fetita vorbea in romana nu-l ajuta.
-Emma, ...
-Mami, n-o sa ma parasesti, nu? Promit c-o sa fiu cuminte, spuse plangand in hohote. Andreei i se rupea inima. Se uita la ghemotocul de viata si se gandea la ce avea sa lase in urma. Stia...presimtea ce avea sa urmeze.
-Emma, puilule, trebuie sa-ti prezint pe cineva, zise astfel incat si barbatul sa inteleaga. Copila se uita cu ochi mari la ea, apoi la barbatul de langa ea. El e tati, a venit ca sa te cunoasca. Jace murise si inviase de o suta de ori. Cum era posibil asa ceva? Cum de nu stiuse? Se uita la fetita si simtea cum inima ii sare din piept.
-Tati, sopti Emma, si se indrepta catre el. Jace, fara sa mai stea pe ganduri, o ridica in brate si ii saruta fruntea, apoi parul. O tinea strans. Nu-i venea sa creada.
-Va iubesc...spuse. Avea sa ia cu ea amintirea cea mai frumoasa.
Jace veni langa patul ei; cu un brat o sustinea pe cea mica, iar cu celalalt ii prise mana. Lacrimile ii curgeau, din nou.
-Lupta, nu ne poti lasa, aproape ca striga la ea.
-Ai grija de Emma, iubitule. ...nu uita, uneori...nu...e...prea....tarziu...sa-ti repari......greselile, zise, iar ochii ei se inchisera pe vecie.
Lua cu ea iubire, amintiri, batalii castigate, lupte pierdute. Lua cu ea un trecut.
Lasa rani, durere. Lasa noi provocari. Lasa un prezent si un viitor.
Sfarsitul primei parti.
------------------------------
1.Stiu, ma urati, dar am zis de la inceput ca aceasta carte va fi diferita.
2. Am incercat sa ma tin de promisiune, dar nu reuseam sa scriu nimic ok, nu sunt multumita de acest capitol, probabil il voi rescrie.
3. Cartea va fi compusa din 3 parti. Toate vor fi postate tot aici, in continuare.
DON T HATE SO MUCH, PLEASE!
NU E CORECTAT!
