Poezie Fara Sens

Ochii sufletului

"- Nu sunt nimic. Nici macar un strop de intuneric,nu sunt abis,nu sunt vid. Nu sunt nicaieri.
- Deschideti ochii.
- De ce?
- Te rog.
- De ce?
- Pentru că te rog.
Nu l-am vazut niciodata. De fapt, nu am văzut nimic de ceva vreme... Si nu am nevoie. Îmi amintesc că e dureros să vezi. Lumina te orbește cu speranța ei, iar apoi întunericul te frânge ca pe un foc de artificiu... Fiecare strop de culoare îți amețeste simturile,ca apoi să ajungi oricum, într-un pastel ratat nuanțat prost in alb si negru. Să vezi e o prostie. Cerul pare albastru, florile par îngeri ai veșniciei, iar oamenii par frumosi, si..buni.
- Nu vreau să văd din nou.
- Nu vrei să mă cunoști? Să te apropi? Chiar nu-ți dorești să simți? Te rog, draga mea...
- Dacă mi-aș deschide ochii, m-aș prabusi din nou in abisul meu de durere, in aoreola mea de vise frânte. Întelege, funinginea timpului meu scurs s-ar materializa în lacrimi de dor. Vrei să simt?
- Deschideți ochii si simte!

I-am simțit atingerea calda a mâinilor pe obraz. Inima incepea să-mi bată puternic... Mi-era greu să mă concentrez, puteam simți cum castelul meu fortificat de gheața se prabușeste, imaginea ruinelor primăverii cutremurându-mi firea. Ochii sufletului meu se deschideau, deși nu-mi doream asta.
Castelul se prefăcu într-o lacrimă.
Stiam că sufletul meu fusese sacrificat. In schimbul... Mi-e atât de greu s-o spun, nu pot să cred ce am facut. M-am parăsit in schimbul dragostei lui.
Imagine minunata... Ochii sufletului meu pot vedea orice, rămânând reci, imaginea dragostei însă..
Culorile se prefaceau in note pe portativ, frumusețea își cânta arpegiul dulce.
Minciuna sufletului meu mă invelise din nou cu mantia frumuseții sale. Simt.
- Privește-mă.
- Tu ești? reusesc să pronunț fără vlagă. Aura lui era atat de caldă, pentru prima oara, înțelegeam CINE era acest străin frumos.
- Ce ochi minunați... Stii că au mai multe culori?
- Stiu.
- De când?
- Un accident în trecut...
Cand sufletul mi-a fost frânt în mii de bucăți,ochii au luat culoarea fiecarei bucăți în parte.
- Ochii...te-au durut?
- Nu, dar mă doare că s-au stricat.
- Cum s-au stricat?
- Ei nu mai văd diferenția între oamenii buni și cei răi. Acum... Ei simt pentru toti la fel.
- Ce simt?
- Frică.

Mă îmbrățișă, iar eu îmi sprijineam capul pe pieptul lui. Fără să observ,mii de lacrimi colorate îmi scapau, scurzându-se si mâzgalindu-i și lui sufletul cu culoare fierbinte.

Ochii colorați ai sufletului meu se îndragostiseră de imaginea iubirii lui, pastel abia nuanțat in tonurile ochilor mei...