Îndrăgostit || VOLUMUL DOI ||

Capitolul 14 - "Ramas bun"

Cateva luni mai tarziu

-David, in cele din urma va trebui sa vorbesti cu noi. Nu poti sa ne ignori la nesfarsit. Imi spune mama pentru a suta oara pe ziua de astazi.

-In zadar, nu a mai scos o vorba de luni de zile.

Poate ca ei au trecut rapid peste pierdere, dar eu nu. O visez in fiecare noapte. Glasul mi-a pierit de mult timp, iar ochii imi sunt in permanenta umezi de lacrimi. Nu am mai putut comunica cu nimeni. Nici mancarea nu are acelasi gust, nici apa, sucul sau alcoolul. Nimic nu mai e la fel. Pot spune cu mana pe inima ca asta e o depresie ce ma distruge incet si chinuitor. E dureros cum fiecare coltisor al locuintei imi aminteste de Anais. Felul in care strangea tratiile patutului din lemn, momentele cand lua acea micura lingurita cu care arunca mancarea in noi si rasetul acela colorat. Am incercat sa imi inec amarul in alcool, dar se pare ca a invatat sa inoate. E trist, nu am putut sa imi vad fetita nici la spital, nici la inmormantare. Cu mult timp in urma trebuia sa imi sarbatoresc ziua, nunta, luna de miere, am anulat tot. Am distrus orice legatura cu lumea exterioara. Singura cale prin care imi exteriorizez tristetia sunt acele priviri scurte pe care i le mai adresez Taniei si lacrimile varsate in fiecare noapte. Ma ridic in picioare si pasesc incet departe de privirile curioase ale mamei si logodnicei mele. Ma pozitionez in fata oglindei din baie si imi privesc confuz reflexia. Ochii ini sunt rosii si umflati, barbra imi e crescuta destul de mare iar parul imi sta in toate directiile. Sunt palid si fata imi este trasa. Incerc sa zambesc, sa imi amintesc cum este, dar nu mai reusesc. Cel din oglinda este un barbata necunoscut mie, dar pe care il vad zilnic din acea zi. Cred ca este momentul. Momentul sa imi iau ramas bun cum se cuvine. Imi fac un dus, ma rad, imi imbrac costumul negru, imi aranjez parul, ma parfumez si parasesc camera, nu inante de a-mi lua cheile. Mama si Tania ma priveau curioase, ignor valul de intrebari si ies din apartament mergand hotarat spre masina mea. Pornesc motorul si nici nu realizez cand ajung in fata micutului mormant pe care scria numele micutei mele. Imi pregatesc discuraul in minte inainte de a cadea in genunchi la capataiul copilasului meu.

-Mi-e atat de greu sa fiu aici, cand tu esti acolo. Trebuia sa fie invers. Erai atat de mica, de firava, de diabolica si iubitoare. Mi-e dor de pedepsele pe care mi le dadeati cand nu voiam sa fac ce vreti, de bataile pe care mi le dadeau fara motiv, de momentele cand ma strangeai in brate, cand imi zambeai. Lacrimile incep sa imi curga fara oprire. Imi sterg lacrimile, dar altele le iau locul. Ia-ma la tine, iubito, fa durerea si tristetea sa dispara si ia-ma la tine. Dar nu o rani pe mami, pe bunica, pe bunicul, pe cei care ne-au iubit. As sta toata viata aici, cu tine, dar trebuie sa ma intorc. Exista persiane care isi fac griji pentru mine. Ma aplec si sarut piatra rece si dura de mormant pe care statea frumos asezat numele fetitei mele impreuna cu data nasterii si data decesului. Ma voi intoarce. Sopteste inainte de a ma ridica in picioare si cu o ultima privire, parasesc cimitirul.

Ploaia incepuse cu o furie de nedescris. Fulgere se vedeau ici si colo, tunetele se auzeau pe fundal precum o melodie trista. Nu puteam sa ma duc inca acasa, lacrimile curgeau fara incetare, si desi imi era greu sa vad ceva prin geamul ud si printre lacrimi, am ajuns in fata blocului. Am coborat din masina, si ploaia m-a facut ud din secunda in care am facut primul pas prin ploaie. Desi oamenii alergau prin ploaie cu umbrele pentru a scapa de aceasta furtuna, eu mergeam linistit. Nimeni nu imi mai putea vede lacrimile. Am urcat pana la etajul dorit si am batut usor in usa. Imediat dupa usa s-a deschis si doamna Albanesa mi-a deschis facandu-mi loc sa intru.

-Imi cer scuze de deranj, Graziela este acasa? Spun cu tristete in glas.

-Nu este niciun deranj, va rog, intrati. Am incuvintat din cap facand cativa pasi in apartament. Pe canapea statea tatal Grazielei, la vederea mea a dat sa se ridice, dar i-am facut semn sa stea comod.

-Nu va deranjati.

Graziela apare in incapere si se opreste in pragul usii. Imi trec o mana prin par. Face cativa pasi spre mine, dar nu astept o alta miscare, ca ma arunc in bratele ei. Am nevoie de alinare, nu stiu de ce cred ca Graziela mi-o poate aduce, pur si simplu cred. O data cu imbratisarea si lacrimile mele incep sa curga nestingherite. O strang in brate si spun acele cuvinte pe care nu le-am putut rosti, pe care nu am vrut sa le cred.

-Fetita mea a murit. Sunete de mirare si de tristete se aud din partea persoanelor aflate in incapere.

-David, imi... Imi pare rau! Imi retrag mainile si imi sterg lacrimile. Vrei sa imi povestesti? Aprob din cap desi stiam ca reamintirea acelui moment imi va sfasia sufletul. Imi face semn sa ne asezam, aprob fara ezitare. Spune! Ma indeamna incurajator.

-In seara aceea cand te-am adus la spital, o asistenta m-a chemat in salonul Taniei si Anaisei. Mi-a urat condoleante, dar nu stiam la ce se refera, cand am intrat realitatea ma lovise. Am aflat vestea in cel mai dureros mod, am privit o mama indurerata care imi spunea ca fetita noastra e vie, ca doarme. Ma ruga sa merg sa o iau si sa plecam acasa. Nu am putut sa o vad pentru ultima oara, nu am putut sa ii spun cat de mult o iubesc, nu am putut sa o sarut. Nu am avut destula putere sa vorbesc luni intregi.

-Din ce cauza a murit? Spune inghitand in sec.

-SMSS sau Sindromul Mortii Subite a Sugarului. Este o boala foarte rara pe care nu au putut sa o previna sau sa o trateze.

-Imi pare atat de rau!

-Condoleante!

Urasc aceste cuvinte, le-am auzit de atat de multe ori incat imi vine sa o iau la sanatoasa. Ma ridic in picioare.

-Imi cer scuze pentru deranja.

-Plecati deja? Intreaba doamna Albanesa.

-Da.

-Va rog, mai ramaneti.

-Oh, nu, nu pot. Sotia mea sigur este ingrijorata.

Incuvinteaza, iar eu imi iau la revedere. Cobor, ploaia nu se linistise deloc. Ies in ploaie si merg agale spre masina. Pornesc motorul si plec spre casa. Ajung in cateva minute. Cum intru pe usa, Tania imi sare ingrijorata de gat. Ii strang talia in brate.

-David, unde ai fost? Mi-am facut atatea griji.

-Sunt bine, soptesc si privirea ii cade pe chipul meu facand-o sa zambeasca sincer dupa mult timp.

Stiu ca desi nu a vrut sa imi arate, e distrusa. Pierderea suferita ne-a afectat pe amandoi, dar eu nu am fost destul de barbat sa ii alin durerea sotiei mele. Ma simteam atat de neajutorat, incat am intrat in depresie. Aceasta depresie a facut-o pe Tania sa devina cea puternica dintre noi, pe cand eu imi plangeam ingerasul, ea incerca sa ma imbarbateze. Am prins-o de multe ori plangand in baie sau in bucatarie, dar stiind ca nu o voi intreba din ce cauza nu imi mai dadea explicatii, stiam amandoi motivul, de aceea, singurul mod prin care o puteam imbarbata atunci era sa o iau in brate si sa o sarut.

-Esti ud. Unde ai fost?

-La cimitir, trebuia sa imi iau ramas bun. Acele cuvinte ii umplu ochisorii de lacrimi. Gata, iubito, totul va fi bine.

-Ba nu va fi, David. Imi strange camasa usa in pumni si ii simt disperarea si durerea. Fetita noastra s-a dus.

Incepe sa planga silentios, dar ii simt fiecare miscare. Desi un val de lacrimi ma anubta si pe mine ca va veni, nu puteam sa intru iar in acea stare, acum iubita mea avea nevoie de sprijin. Ii cuprind fata in palme si ii sterg lacrimile.

-Anais nu a plecat nicaieri, e chiar aici, langa noi. E ingerasul nostru pazitor, iubito.