Rapita din lumea ei

Capitolul: 20

Încă eram în acel abis negru. Cred că sunt acolo de zile bune sau ore? Luni? Ani? Nu știu, tot ce vreau e să mă întorc la viața mea. Vreau înapoi! Înainte de al cunoaște pe Tom, când eu și Lucas eram cu familia și eram fericiți!

-Lisa!
Cineva mă striga dar eu nu puteam deschide ochii .
-Lisa!
Iarăși, ce se petrece?!
La un moment dat am deschis ochii și...am rămas ca o stană de piatră.
O lumină albă, orbitoare ma făcut să închid ochii obișnuiți cu întunericul nesfârșit în care eram și când am realizat unde sunt am rămas înlemnită.
Eram pe un pat de spital și nu orice spital, era spitalul din satul unde am crescut. Aș fi putut recunoaște oriunde locul unde am fost de atât de multe ori cu Lucas când își rupea o mână sau un picior și o făcea chiar foarte des.
Lângă mine, pe scaunul de lângă pat stătea femeia pe care nu am crezut că o voi mai vedea vreodată. Era exact la fel ca ultima dată când am avut-o lângă mine. Ochii aceia blânzi care chiar dacă se vedea de la o poștă că a plâns foarte mult tot erau blânzi și dulci care mă calmau mereu când eram mică.
Atingerea ei catifelată care mi-a lipsit era acum minunată.
-Mami....
Era chiar lângă mine și era gată să mai verse niște lacrimi ca niște pumnale care se adânceau în inimă pentru mine când o vedeam așa.
Nu îi stătea bine cu lacrimi în ochii. Nici tata nu o făcea să plângă, ok, poate puțin de bucurie dar doar atât.
-Scumpa mea fetiță.
A sărit să mă îmbrățișeze dar ceva mă durea în zona abdomenului, exact acolo unde Jon mi-a băgat sabia și...O Doamne! Eu eram moartă și mama și tata. E imposibil ce tocmai se întâmplă acum.
-Oufff scumpo , scuze, nu am vrut să te rănesc mai rău.
-Poftim?! Adică? Ahhh...
-Ușor...
-De ce sunt bandajată ,ce s-a întâmplat?
-Nu îți mai amintești scumpo?
Lupta, Jon...dar cum?! Mama e vie și sunt acasă, unde am crescut nu pe tărâmul dragonilor!
-N..nu..
-Offff scumpo, acum câteva săptămâni am fost cu Lucas și tatăl tău în pădure. Din neatenție te-ai îndepărtat de noi și ai fost atacată de un câine sau lup...nu știu ce era, nu am putut ajunge înainte de a te răni grav dar am ajuns la timp ,înainte de a te omorî. Aproape ai fost omorâtă și nu credeam că îți vei mai revenii. Doctorii spuneau că ești pierdută...
În ochii ei superbi apăruseră lacrimile și i se putea citi dezamăgirea, era dezamăgită dar nu de mine, era dezamăgită de ea însăși că nu a putut să facă mai mult pentru mine.
-Îmi pare atât de rău scumpo, aș fi putut ajunge mai devreme la tine.
Mă durea să o văd așa și ignorând durerea aia infernală m-am ridicat de pe patul de spital și am îmbrățișat ființa aceea de care în tot acest timp nu am avut-o .
Mă ținea strâns în brațe dar totuși avea grijă să nu mă doară.
-Și...și am fost în comă?
-Da scumpo, cam o lună și ceva dar nu îți face griji, mereu am fost aici. Lucas de abia a fost convins de tatăl tău să se ducă acasă și să se odihnească.
-Și unde sunt?
-Pe hol, sunt obosiți la fel ca și tine. Te las să te odihnești și vom venii la tine mai târziu scumpo.
-Bi...bine mami.
Ma mai îmbrățișat o dată apoi a plecat rămânând singură în salon.
Cum era posibil?! Ce dracu' s-a întâmplat , parcă eram moartă și eram pe un câmp de luptă ,era război și pierdeam. Totul a fost doar un fel de vis? Nimic nu a fost adevărat? Ohhh...Doamne, nu mai pricep nimic!

-Lisa?
După câteva ore bune de somn pe ușa bagă capul dragul și scumpul meu frate, Lucas.
-Lucas!
Aproape am țâșnit din pat când a intrat în salon dar rănile mă cam împiedicau.
-Stai, stai, stai! Nu te forța! Veneam eu la tine îngeraș!
"Îngeraș"? Ok, asta e chiar nouă. De când e Lucas așa bun?
-Tu nu ești Lucas!
-Ce?! Normal că eu sunt Lucas!
-Fratele meu nu mi-a spus niciodată "îngeraș"!
-Știu, nu? Sună chiar ciudată nebuno!
-Da! Ăsta e boul meu!
Ma cuprins repede în brațele lui protectoare. Am stat așa câteva minute până în salon a apărut și tata, la fel de bucuros ca și Lucas că mă vede bine.
-Fetița mea!
Nu mai auzisem de mult alintul ăsta din partea tatei, mereu îmi zicea așa când: mă loveam, eram supărată sau când se întorcea dintr-o călătorie lungă.
-Tati!
S-a apropiat de pat iar eu, ca un copil mic, am întins mâinile spre, vrând să îl îmbrățișez, așa cum făceam când eram mică. A înțeles repede mesajul și ,ca și Lucas, ma luat în brațele lui, în brațele unui tată protector.
-Tati....
Mă scufundam mai mult în pieptul lui, dorind parcă să nu îmi mai dea drumul.
-Cum te mai simți?
Vocea lui, chiar dacă era puțin răgușită era la fel de plăcută.
-Sunt mai bine tati! Mi-a fost așa dor de voi!
-Dar nu am plecat nicăieri scumpo!
Offf...tata...de ai ști tu tot ce am visat eu...
-Știu...

Mai erau doar câteva zile până va începe școala și doar ce abia am ieșit din spitalul ăla nenorocit! Am crezut că o să o iau razna dacă nu ieșeam de acolo.
Mă vizitau chiar și prietenii fratelui meu și NU AU FOST CUMINȚI!
Doamne, făceau ca toate arătările pe acolo!
-Mama, ies!
-Ai grijă scumpa!
-Bine mami!
Așa cum am spus, școala va începe curând și mai vreau să profit de timpul care a mai rămas.
Mă plimbam plictisită pe la marginea pădurii. Simțeam că cineva e în spatele meu dar preferam să merg înainte, poate era doar în mintea mea.