Ştiu cine m-a ucis.

Cap.8-Spune Adio

*****

Eram într-o încăpere închisă iar eu nu mai aveam aer. Nu puteam să mă mişc,de parcă muschii mei nu ar fi conectaţi la creier sau de parcă nu ar fi primit comenzile. Nu puteam vedea , nu mă puteam mişca şi îmi era frică. Ce se întâmplă?

Dintr-o dată nişte lumini se aprind şi descoper că nu sunt singură în încăperea plină de mucegai.

Eram lipită de un perete şi înconjurată de corpuri cu feţele acoperite de umbre. În faţa mea stăteau Mike şi Anna care se uitau direct în ochii mei.

Dintr-o mişcare bruscă Mike mă apucă de gât ,strângând cu toată puterea. Deja nu aveam aer şi simţeam cum cedez, cum mor încet. Ultimul lucru pe care l-am văzut au fost chipurile lor pline de satisfacţie.

******

Am deschis ochii şi am respirat cât aer am putut.Dar nu eram în nici o încăpere închisă şi nimeni nu mă strangula. Eram în pat, acasa.

Cum naiba am ajuns aici? M-am uitat la ceas să văd cât e , afara abia începea să se lumineze deci nu era târziu.Ora şase.

Dar ce zi era?

M-am întins în pat şi m-am răsucit pe partea cealaltă a patului. Cearşaful era cald de parcă cineva ar fi stat acolo iar perna mirosea a un parfum ce nu era al meu.Ciudat.

Nu este primul meu coşmar şi nu înţeleg de ce tot apar. Eu nu sunt slabă! Nu mai pot să îmi facă nimic, nici Mike , nici Anna , nici nimeni. Eu deţin toată puterea şi eu decid totul!

Dau să mă ridic din pat  şi atunci o durere insuportabilă îmi loveşte capul. Ce naiba s-a întâmplat?  Mă duc cu viteza maximă spre bucătărie să iau o pastilă şi să bag ceva în stomac.

Iau bolul plin cu cereale cu lapte şi încep să mă plimb prin casă, sper să îmi treacă în curând durerea asta.

Azi din păcate era luni. Puteam să nu mă duc dar trebuia. Ce puteam să fac? Chiar dacă durerea asta mă înnebunea.

Mi-am terminat cerealele în timp ce băgam nişte caiete şi câteva cărţi în geantă. Trebuia doar să ma mai îmbrac şi să mă machiez. Ce greu! Patul reprezinta o tentaţie foarte mare la acest moment.

Nu mă mai deranjez să arat fabulos. Îmi trag nişte blugi mulaţi şi un tricou pe sub o geacă albă. În nici un caz tocuri sau platforme , astăzi e zi de teneşi. Îmi trântesc nişte eyeliner pe ochi şi ies din casă. Durerea se mai potolise dar tot  era acolo. Şi eu încă nu înţelegeam de ce.

Încerc să îmi aduc aminte ce am făcut aseară dar nimic nu apare. Chiar nu ştiu deloc? Probabil iar am exagerat. Dar cui îi pasă?

Ieşind în stradă frigul m-a înconjurat şi am băgat un mers rapid. Era noiembrie şi începea să se răcorească din ce în ce mai mult.

Stăteam aproape de o grădiniţă şi puteam vedea că părinţii începeau deja să îşi aducă copii. Nu era puţin cam dimineaţa? Probabil nu ştiau cum să scape de ei mai devreme.

Prin mulţimea din faţa clădirii ceva mi-a sărit în ochi. Un chip care îmi provoca prea multe emoţii, deloc plăcute. Mike. Şi nu era singur. Ţinea de mână o fetiţă cu părul blond şi împletit. Nu îi puteam vedea trăsăturile feţei pentru că era cu spatele. S-au oprit în faţa grădiniţei şi Mike s-a aplecat ca să îi dea un pupic pe obraz.

Cum de nu mi-a venit în minte până acum? Fetiţa aceea era Rouge , sora lui mai mică. Mi-a prezentat-o o dată când cică eram prieteni. O iubeşte foarte mult şi lucrul acesta îmi dă atâtea ideei.