.”Fata mea...ma auzi?...spune-mi,ma auzi?”Adormisem tarziu,imbracata asa cum ajunsesem acasa de la o intalnire cu o prietena pe care nu o mai vazusem de mult.M-am trezit speriata la auzul vocii si am constatat ca in timpul somnului jumatate din corp alunecase in afara patului;capatasem o durere de gat infernala din cauza pozitiei,cine stie de cat timp eram asa.Pierdusem total notiunea timpului.Lumina din camera mea lipsea cu desavarsire,iar acest lucru era cel putin ciudat pentru ca de obicei peretii erau luminati de stalpii de afara.Mi-am indreptat privirea spre geam,dar nu vedeam nimic asa ca m-am ridicat crezand ca draperiile impiedica lumina sa patrunda.Cand am vrut sa apuc cu mana draperia mi-am dat seama ca nu mai era acolo.Geamul nu mai era acolo.Am verificat cu mainile peretii,erau goi,nu mai aveam ferestre;imediat dupa asta am fost consternata sa vad ca nu am o usa....am cautat innebunita o clanta de care sa ma agat,dar fara rezultat.Eram inchisa ca intr-o cutie de chibrituri.M-am panicat,nu stiam ce se intampla;mi-a trecut prin minte faptul ca poate visez,dar totul era prea real.Am vrut sa ma asez pe pat din nou si sa-mi caut telefonul pe care il aruncasem undeva pe acolo cand ajunsesem acasa;dar nu mai era nici patul.In clipa urmatoare,am auzit vocea din nou “ma auzi?”imi spunea.Am scos un tipat inabusit si am simtit cum inima mea e pe cale sa cedeze.”nu te speria,nu ma recunosti?sunt eu,sunt eu-aici cu tine”.Tineam ochii inchisi,dar si acum ma intrebam oare de ce pentru ca tinandu-i deschisi nu puteam vedea oricum nimic.Pentru o clipa am crezut ca am orbit si ca sunt intr-un alt loc necunoscut;si totusi...pe cat de straina era lumea in care ma gaseam pe atat de cunoscuta imi devenea vocea care imi vorbea “de ce nu rostesti macar un cuvant?tu stii cat mi-am dorit sa te mai aud macar o singura data de atunci?” Am ridicat capul de pe genunchi,am deschis ochii cu gandul ca de o voi face voi putea sa iau in brate persoana care-mi vorbea,dar m-am lovit de intunericul gros.”suntem departe una de alta inca,dar acum nu-ti poti imagina cat suntem de aproape” –“e posibil asa ceva?” –i-am raspuns in sfarsit”;”da,draga mea copila.tu ai crezut intotdeauna ca te vad chiar daca nu mai sunt.te-ai bizuit intotdeauna pe ajutorul meu de aici chiar daca fizic v-am parasit”- “si de ce nu te pot vedea?vreau sa te vad!” –“nu se poate.ne vedem doar cand o sa trebuiasca sa parasesti lumea de acolo;si nici nu vreau sa o parasesti prea curand” –“spune-mi bunico,ce e acolo?ce vezi?spune-mi acum.”-“inainte vedeam.cand eram acolo langa tine.acum traiesc in lumea pe care o vedeam.”-”de ce nu vad nimic acum?vreau sa te vad.”-“daca iti lasi mintea libera o sa ma vezi.nu ai nevoie de o pereche de ochi pentru a ma vedea.a venit timpul sa plec.amintiti-va in fiecare clipa cat de mult va iubesc.”-“nu pleca,nu iar....nu iar”.
Plecase ;nu ii mai auzeam glasul.Am simtit cum o durere nemiloasa imi sfasie pieptul si cred ca mi-am pierdut cunostinta.M-am trezit pe un pat de spital,cu aparate in jurul meu care scoteau sunete tot mai ciudate,cu perfuzii care parca imi mancau toata vlaga din mine in loc sa ma hraneasca.Ma intrebam ce Dumnezeului s-a intamplat;o vedeam pe mama in coltul camerei stand pe un scaun tinandu-si capul in palme si blestemand parca ceva.Am strigat-o,iar ea a venit imediat langa patul meu;avea ochii in lacrimi.Mangaindu-ma cu privirea mi-a spus ca am dormit trei zile incontinuu,iar apoi a plecat spunandu-mi ca merge sa cheme doctorul.Acesta a venit imediat,m-a verificat,iar dupa ce a terminat mi-a spus cu uimire “nu ma mai asteptam”.
“Mama cum am ajuns aici?”-mamei i se umplura imediat ochii de lacrimi;nu-mi putea raspunde.Doctorul a raspuns in locul ei “ai avut un accident de masina”;apoi mi-am amintit brusc totul:Intalnirea cu Ioana....farurile masinii din fata care venea incontrolabil spre noi,durerea de gat,iar apoi intunericul. “Ioana!!!unde e?”-nu-mi raspundea nimeni,mama si doctorul evitau sa ma priveasca.”mama,spune-mi...” Doctorul a luat-o pe mama de brat rugand-o sa iasa si sa ma lase singura....”Ioana..spune-mi tu acum,ce vezi?” si am inchis ochii.
“Vad ca ai adormit si mi-ai promis ca poti sta sa numeri nori fara sa te plictiseasca sau sa te oboseasca asta cumva”- “Poftim?”.Am deschis ochii,m-am ridicat,iar in fata ochilor mei era Herastraul in toata splendoarea lui.M-am intristat...langa mine nu era Ioana....Ea nu mai e.
Langa mine era Teodor...si probabil ca ne intalnisem sa-l ajut cumva cu niste eseuri pentru facultate.Presupun asta pentru ca langa noi,pe patura erau cateva carti de specialitate.In rest...am privit insistent spre cer cautand raspunsuri.
CITEȘTI
Fara titlu.Oricum e irelevant.
Non-FictionCapitolul XV: "Doare...pentru ca stim ca totul se duce si atunci ne intrebam “de ce ar trebui sa facem ceva pe lumea asta?”;ne raspunde doar o voce interioara care spune doar atat: “trebuie”.
