Faptul ca oamenii scriu atat de mult,pune pe ganduri.Nu-i asa ca nevoia de a scrie concorda cu starea ta?Scriem pentru ca suntem prea irascibili uneori si pentru a nu ne revarsa supararile asupra apropiatilor alegem mai degraba sa ucidem brutal un personaj al imaginatiei noastre pe o foaie de hartie;mai tarziu doare si aia,pentru ca personajul,asa cum era el,infatisa de fapt o latura a noastra.Si totusi,povestea continua fara el,pentru ca pur si simplu se poate.
Daca ne-am putea privi obiectiv,din exterior am da seama ca suntem ca petalele unei flori:crescand,pierde fiecare petala.Unele flori le pierd mai repede din varii motive:fie ca sunt udate prea mult,fie ca nu sunt deloc udate.Floarea-de-colt creste pe stanci,despre ea nu stiu sa exprim ceva concret,dar cred ca o iubeste Dumnezeu.
Revenind insa,putem trece mai departe si fara petale,adica fara acea latura a noastra pierduta in cine stie ce imprejurari.Ne nastem perfecti,dar vedeti voi,ceva se rupe din momentul aruncarii noastre in lume si ne trezim cu cate un colt lipsa sau....stiu eu...fara ceva,pe care nu stim sa-l numim pentru ca nu stim de unde s-a desprins.
Spunem ca lucrul ciobit e imperfect si inestetic,dar despre om,desi imperfect pentru ca se pierde pe sine pe drum,e frumos;mai ales cand cauta ce a pierdut.
Omul care scrie e mult prea singur;nu exista rand pe care sa nu il citesti si sa nu te gandesti la destinul scriitorului,la modul in care el statea la masa sa cu stiloul in mana ori la biroul ticsit de volume intregi pe care tasta la masina de scris incontinuu.
Sunt multe de scris si de spus,dar ideile...uneori nu le fac fata,iar vorbele sunt mult prea goale si nu concorda cu ceea ce simt.
CITEȘTI
Fara titlu.Oricum e irelevant.
Non-FictionCapitolul XV: "Doare...pentru ca stim ca totul se duce si atunci ne intrebam “de ce ar trebui sa facem ceva pe lumea asta?”;ne raspunde doar o voce interioara care spune doar atat: “trebuie”.
