Când îngerii cad

☁ prolog: aripi frânte ☁

         — Cum ai putut?

          Eveline abia reuși să rostească. Mărgăritarele durerii șiroiau precum un potop peste obrajii ei, lăsând în urma lor o suprafață precum sticla.

          — Noi toți, am crezut în tine. Te-am luat precum un exemplu. Te-am... te-am iubit Luce'.

          Mâna lui se ridică, tânjind contactul cu pielea ei, căreia îi cunoștea fiecare colțișor, fiecare aluniță, fiecare imperfecțiune. Cu buzele ei, atât de familiare, pe care le sărutase și mușcase de nenumărate ori.

          O săgeată poleită cu flăcări îi împunse parcă inima la momentul respingerii ei crude.

          — Eveline, îngerașul meu, trebuie să înțelegi. Nu am mai putut trăi așa, eu...

          — Așa cum? Ai avut toată puterea, Tatăl nostru și-a pus toată încrederea în tine! Dar tu? Tu ai distrus totul cu egoismul tău!

         — Totul? Eveline, ești la fel de proastă și oarbă ca ceilalți!

          Cuvintele scuipate de el o răniseră mai tare decât era deja. Privirea ei împăienjenită, de jad o părăsi pe e lui fixând norul imaculat și rece de sub tălpile ei goale.

          — Vă controlează, continuă el, de ce nu poți înțelege? Voi toți aveți inteligența necesară pentru a lua propriile decizii, nu puteți să...

          — Ajunge!

          Glasul puternic și hotărât al arhanghelului Mihail despică cerurile. La zărirea sa, în ochii lui Lucifer se aprinse o scânteie ce îi era interzisă Edenului, una rece, de prădător.

          Anticiparea viitoarelor evenimente îl făcu să își deschătușeze aripile masive, cu pene dese, de un alb pur și scăpărător precum un mănunchi de perle. Spre deosebire de Mihail, aripile lui Lucifer aveau o aproape insesizabilă tentă de auriu în bătaia luminii.

          Arhanghelul scoase de la spate o sabie cu tăiș argintiu care o îndreptă spre îngerul trădător.

          — Lucifer, ți-am capturat restul aliaților, e timpul să te predai, nu mai ai cum să câștigi! Promit că, am să îți ușurez Căderea dacă ai să o faci.

          Mihail nu reuși să își mascheze durerea din glas. Acest înger răzvrătit fusese fratele său de atât de mult timp, iar acum el însuși trebuie să îl izgonească afară din rai.

          Ochii lui Lucifer călătoriră spre Eveline care își ținea mâna la gură pentru a-și opri suspinele, tremurând întru-un colț și refuzând cu orice preț să îl privească pe cel cu care făcuse atât de multe nelegiuiri în peticele întunecate ale grădinii raiului.

         — Prea bine.

         Lucifer adoptă un mers leneș, pășind până la capătul norului care era la doar câțiva metri distanță.

          — Nu am nevoie să îmi ușurezi Căderea, nu sunt atât de laș ca voi, restul!

          Își lăsă aripile să atârne nefolositor în jos, pășind mai apoi în gol.

          — Nu!

          Eveline țipă, alergând împiedicat pe lângă arhanghel. Genunchii ei loviră suprafața ca din frișcă a norului, iar mâinile îi apucară marginile. Dar tot ce mai putu ea să vadă fuseseră aripile lui care străluceau precum o stea. Era un auriu atât de pronunțat încât soarele îi părea novice.

          Acum întreg raiul putea să vadă, Lucifer, steaua dimineții, fusese izgonit din rai.

☁

          Lucifer și ceata lui de îngeri au căzut și au căzut, un timp ce păruse o eternitate.

          Ochii lui întredeschiși, cu pleoape grele, priveau în sus, în direcția opusă drumului său. Pene, precum puful suflat al unei păpădii îi inundau raza vizuală. Una câte una ele se desprindeau din aripile sale, iar Lucifer icnea din pricina durerii sfâșietoare.

          Văzuse zeci de răsărituri și apusuri, văzuse ochii îndurerați ai prietenilor săi care îi împărțeau soarta, o văzuse pe Eveline în soarele dimineții, până când nu mai văzuse nimic.

          Erau momente în drumul său în care regreta ceea ce făcuse, asigurându-și astfel locul înapoi în Eden... doar că aceste momente erau rare precum un rubin într-o mare de nisip.