Când îngerii cad

☁ xi ☁

          Brațul lui Lukas era singurul lucru care o mai ținea pe picioare, rănile împiedicându-i mersul. Castelul era pustiu, iar perdelele erau trase deoparte, lăsând scăpărarea roșiatică a soarelui să încălzească interiorul rece și gol. Dar Evelinei i se părea că nici măcar astrul cerului nu avea puterea să domolească energia diabolică ce stătea împânzită în pereții cenușii.

          Lukas nu observă decât pe la mijlocul drumului dârele de sânge care mărșăluiau în urma lor. Atunci îi făcu semn să se oprească, cuprinzând-o în brațe și continuând întreaga călătorie în felul acesta.

          Eveline se bucură să se afle în propria cameră, fiind singurul loc mai primitor din întreg palatul, ce îi inspira de asemenea și siguranță.

          — Haide să te curăț.

          Lukas o purtase în brațe până în baie, așezând-o în fund pe marginea vănii. Demonul deschise dulăpiorul de sub chiuvetă, scoțând la iveală o cârpă pe care o înmuie mai apoi în apă.

          — E ok, mă descurc și singură.

          Tonul slab, precum o șoaptă adusă de vânt fusese observat de către Lukas. Oftă, așezându-se lângă ea și privindu-i chipul însângerat și totodată terifiat.

          — Nu te voi răni, eu nu sunt Jeff... chiar dacă am motive întemeiate să o fac.

          Ochii îngerului păreau să fi prins flame, furia și confuzia jonglându-i în privirea verde.

          — Ce motive puteți tu sau acel monstru  să aveți?

          Lukas oftă lipind cârpa udă de obrazul ei mânjit în stacojiu, curățând cu grijă. Spre uimirea lui, îngerul nu se dădu înapoi, continuând să îi fixeze cu răceală irisurile albastre.

          — Pot spune că ne-ai răpit regele. Lucifer nu a fost niciodată așa și întreg iadul știe că el a început să se schimbe după venirea unui înger din rai, chipuri, sufletul său pereche.

          — Luce nu s-a schimbat, el a fost așa înainte să fie corupt de unul dintre voi și apoi aruncat aici! Eveline răbufni nervoasă.

          Spre mirarea ei, demonul începu să râdă, palma lui apăsându-i astfel neintenționat pe rană.

          — Asta e o minciună și tu știi asta foarte bine îngeraș. Îmi și aduc aminte ziua în care a venit la mine să îmi spună că plănuiește o revoltă, doar că cineva ne-a trădat, iar noi am fost capturați și aruncați din rai înainte ca planul nostru să fi fost finalizat. Îmi și aduc aminte când ne vorbea de tine! A spus să te capturăm și să te închidem într-o temniță până când toți îngerii vor fi morți, apoi...

          Furia îi pulsa atât de puternic Evelinei în vene încât nu se putu abține, îl împinse, cârpa udă căzând astfel cu un pleoscăit pe gresie. Îl lovi cu pumnii ei mici în piept, neclintindu-l oricum din locul în care se afla.

          — Minți! Nu a fost așa, Luce nu ar ucide niciodată toți îngerii!

          — Dar de camera unde ține aripile retezate ale prizonierilor ce mai zici?

          Eveline se opri instantaneu, cuvintele lui Lukas formându-și  un ecou în mintea ei. Își amintea tot ce izbutise până acum să dea uitării. Camera acea a durerii se înfățișa înaintea ei, cu perechile de aripi albe suspendate de pereți și cu razele soarelui lucind asupra fiecăreia, pentru ca adevărata culoare să iasă la suprafață.

          Din inima de piatră a demonului se ivi o mică licărire de milă pentru Eveline. Se pare că îngerul chiar îl iubea pe Diavol, altfel adevărul nu ar fi durut atât de tare.

          — Dar acum... ei bine, acum Lucifer probabil nu ar mai face nimic din toate acele lucruri groaznice din trecut.

          Privirea ei verde se ridică sfioasă către el, o mică stea a speranței tronând într-un colț al irisurilor ei.

          — Chiar crezi asta?

          Lukas își ridică colțul gurii într-o jumătate de zâmbet, apucând și cârpa de pe gresie, apoi continuă să îi spele rănile.

          — Sincer, da... nu te mișca! Rosti atunci când ea se trase înapoi, cârpa ajungând la tăietura dureroasă de la gât. Venirea ta l-a cam dat peste cap îngeraș.

          Și atunci, pentru prima dată, Lukas o prinse zâmbind. Realiză că, cu chipul curat și ochii scăpărători era chiar frumoasă. Nu frumoasă precum demonițele, ci în sensul drăguț.

          Un gând îi trecu nestingherit prin minte: Dacă această Eveline nu era condamnarea Diavolului, ci salvarea lui?

☁

          — Acolo a spus țăranul că a văzut creatura.

          Jeff își roti privirea spre locul în care se întinse mâna lui Kurt, anume zidul care îngrădea spatele curții palatului. Cei doi porniră hotărâți într-acolo.

          Zidul era o construcție masivă din piatră cenușie, iar soarele nici nu îi atingea pe cei doi demoni, umbra imensă întinzându-se la metrii de construcția propriu zisă.

          — Săteanul a spus că a văzut-o cum se cațără pe zid ca mai apoi să sară în curte.

          Jeffrey mângâie piatra tare cu degetele, după își linse gânditor buzele.

          — Cum adică s-a cățărat? Piatra alunecă și cum puteau niște simple gheare să pătrundă în ea?

          Kurt deveni la fel de confuz precum Jeff, totodată rafale de frică îi scuturau încet trupul.

          — Se pare că ne confruntăm cu ceva puternic.

          — Sau, începu Jeff, săteanul acela a avut vedenii.

          Plimbându-și degetele de pe o parte și de cealaltă a zidului, demonul nu simți decât răceala sa alunecându-i în sus pe piele.

          Soarele se pierdea și el sub casele sătenilor, luna deslușindu-se deja destul de clar pe pânza cerului nâclâit în stacojiu. Jeff se trezi cu respirația poticnită, degetele sale pipâind haotic porțiunea de piatră. Găuri de forma unor gheare înfipte șerpuiau de la nivelul pieptului său în sus pe zid.