Când îngerii cad

☁ ii ☁

          Porțile masive, de cleștar, se deschiseră cu o ușoară notă de scârțâit.  Gardienii,  îmbrăcați în straie albe și cu aripile libere, albe precum spuma laptelui,  o conduceau pe Eveline prin zecile de încăperi care duceau spre sala tronului.

          Erau camere imense, luminate exagerat în diferite culori.  Unele erau făurite doar din pietre prețioase, smaralde rubine și safire într-o singură combinație își duceau veacul pe un plafon, iar două uși mai încolo flori agățătoare cu miros de vanilie îmbrățișau pereții.  În apropierea încăperii tronului,  îngerași cântau la harpe și din gură slavă către Domnul. 

          Palmele lui Eveline erau scăldate în sudoare, era neliniștită, ce legătură mai avea ea cu Lucifer? Era sufletul ei pereche,  asta se dovedise cu mii de ani în urma,  pe când el era încă Fiul Zorilor. Dar Lucifer nu mai avea de mult un suflet, fusese azvârlit și pierdut în văzduh în momentul Căderii.

          — Sunteți pregătită?

          Eveline își părăsi gândurile,  frecându-și palmele ude de marginile rochiei.

         — Da.

          Rosti,  trecând pragul ușii sculptate în platină care tocmai se deschise.  Capul i se lăsă în jos,  știind că nu putea privi spre El. Lumina era mult prea orbitoare pentru ochii îngerilor sau oricărei alte ființe... exceptând desigur,  Lucifer, care îi povestise lui Eveline despre măreția Tatălui. 

          — Eveline, probabil te întrebi de ce te-am chemat.

          Tonul lui puternic,  dar totodată cald și melodios,  lovi pereții creându-și un ecou slab.

          — În legătură cu Lucif... Diavolul.

          Dumnezeu oftă.  Toți îngerii știau că subiectul e încă sensibil pentru Creatorul lor.  Lucifer fusese favoritul său,  prima și cea mai puternică creație, își pusese toată încrederea în îngerul cu păr de aur și ochi precum scoarța copacului. 

          — Exact.  După cum probabil ai aflat, unul dintre frații voștri a fost capturat într-una dintre temnițele lui. Iar eu consider că,  Eveline,  tu ești cea potrivită pentru a-l salva. 

          Și dintr-o dată aerul nu mai era de ajuns pentru a satisface plămânii bietului înger.  Lumina și energia pozitivă din jurul ei nu o mai atingeau, era ca și cum o înconjura un cocon. Unul câte unul cuțite îi străpungeu inima,  formând răni însângerate și dureroase.

          — Dar,  Stăpâne... eu nu sunt...  un înger luptător.  Cum îl pot salva?

          — Nu vei avea nevoie de luptă, te asigur copile. 

☁

          Sfântul Petru îi zâmbi cald,  privind-o pe Eveline cum se apropia de portița de lemn ce ducea spre ieșirea din rai, locul unde el era gardian. 

          — Bună Eve,   draga mea.  Ce mai faci?

          Eveline își cântări neliniștită greutatea de pe un picior pe celălalt.

          — Sunt bine, doar puțin speriată... atâta tot. 

          — Păi nu trebuie să fii! Noi toți avem încredere în tine,  trebuie doar să ai și tu. 

          Eveline schiță un zâmbet mic,  încercând să adune încrederea de care vorbea Petru. Oricum care erau șansele ca ea să se întâlnească acolo tocmai cu Diavolul?

          — Ești pregătită?

          Îngerul aprobă nesigur din cap,  aranjând rochia neagră pe care o primise.

          — ... trebuie să ții totuși minte două lucruri, anume: nu îți deschide aripile și nu discuta mult prea mult cu demonii. Dacă ei află că ești un înger,  păi...

          Umerii înguști a lui Petru se ridicară,  buzele lui țuguindu-se ușor. 

          Eveline îi sări în brațe,  bătându-l ușor pe spate înainte de a se retrage. 

          — La revedere.

          Petru zâmbi,  făcându-i loc spre ușa rotundă,  din lemn de stejar,  pe care erau crescute flori de câmp.  O deschise cu un scârțâit,  privind pentru o secundă pâcla neagră care își transmitea deja răceala pe corpul ei. Închise apoi ochii imaginăndu-și locul exact în care dorește să ajungă.

☁

          Arhanghelul Rafael îngenunche în fața Tatălui.

          — Doamne,  nu vreau să fiu necioplit,  dar ajutați-mă să înțeleg! De ce ați trimis-o exact pe Eveline într-o astfel de misiune mortală?

          Arhanghelul așteptă răspunsul,  deschizând și închizând nasturii mânecii sale mult prea lungi.

         — Pentru că Eveline e sufletul pereche a lui Lucifer. 

          — Dar,  Lucifer și restul îngerilor căzuți nu mai au un suflet!

          Dumnezeu își trecu amuzat mâna prin barba moale,  formată din particule pure de lumină.

          — Poate, dar ei au o inimă.  Așa de piatră cum e ea,  există, iar eu sunt convins că poate fi topită.