Când îngerii cad

☁ xv ☁

          Eveline se adânci puțin mai mult în canapeaua moale, privindu-și timidă reflexia în oglinda masivă de pe dulap. Blugii se simțeau ciudat pe pielea ei, iar tricoul larg cu " pizza is my bae " arăta și el ciudat. Totuși, ce era aia pizza?

          — Mersi.

          Îi zâmbi lui Derek, primind cana fierbinte, cu ciocolată caldă în mâini.

          — Pentru nimic.

          Omul îi ciufuli părul, făcând-o să se făstâcească printre perne, cu cana între buze.

          Ciocolata albă, fierbinte avea un gust atât de bun, încât Eveline o bău pe toată în mai puțin de două minute. Sorbi totuși timidă, observând privirea lui ciudată atunci când ea își lingea buzele pătate cu lichid. Așeză cana goală pe măsuță. Simți o ultimă picătură cum îi alerga în jos pe bărbie, dar nu apucă să o șteargă, degetul lui fiind cel care i-o dăduse la o parte. Urmă ca apoi să îi atingă buzele, trezindu-i teama în vene.

          — Eu...

          — Șșșt, i-o tâie, nelăsând-o să termine.

          Derek o întinse pe canapea, mâinile lui țintuindu-i încheieturile deasupra capului. O sărută scurt, duhnind a mentosane, iar Eveline doar scânci, neștiind cum să reacționeze.

          — Deșteaptă mișcare pentru o târfă. Să te prefaci o fetiță pierdută? Ai aprecierile mele.

          Îngerul îl privi cu niște ochi mari și speriați, ca de căprioară.

          — Dar eu nu sunt...

          — Mai scutește-mă!

          Printr-o singură mișcare, tricoul lui căzu undeva departe în încăpere. Se cățâră din nou deasupra lui Eveline, afundându-și capul în pieptul ei.

          — Ai promis că...  că o să mă ajuți și...

          Palma lui îi acoperi gura, apăsând amenințător în timp ce lacrimile  cădeau șiroaie din ochii ei lucitori. Încercase să îl împingă de câteva ori, dar acum doar avea privirea ațintită asupra tavanului alb, cu buchete de mucegai tărându-se prin colțuri precum niște șerpi veninoși.

          Derek se ridică puțin în fund atunci când îi prinse capetele tricoului, intenționând să i-l dea peste cap, dar făcu greșeala fatală de a-i privi ochii. Și-i amintea atât de verzi precum jadul, și totuși acum erau precum două găuri negre, două pietre de onix inundate în apa ploii ce îi erau de fapt lacrimile amare.

          Țipătul i se priponise în gâtlej, gheare lungi și obscure zgârindu-i chipul. Sângele stacojiu țâșni precum o furtună pe trupul lui Eveline, o picătură atingându-i limba ce îi sâsâia slab, iar alungită ieși afară, întâmpinând lichidul sărat ce scăpa din rana omului. Și-o adânci în deschizătură, mângâind astfel carnea fragedă a obrazului. Toate sub privirile îngrozite ale omului încă suflând.

          Creatura își dezveli colții precum acele, mușcând fața deja însângerată în timp ce gheara îi despica bietului Derek gâtul. Molfâia carnea fragedă în gura monstruoasă, coborând apoi pentru a despica cu dinții și ghearele intestinele care păreau să o bată mai mult la cap, încălcindu-se pe brațele sale pe când le arunca, nefolositoare, în spate. Ridică un braț mânjit în stacojiu. Răstignit în ghearele sale lungi trona ficatul, pe care nu întârzie să îl mestece cu o poftă satanică.

          Creatura ieși apoi afară pe geam, în aerul cald al primăverii.

☁

          Cei patru demoni hoinăreau pe străzi, căutând semne că Eveline ar fi fost și ea pe acolo, dar minutele treceau, iar ei nu păreau să izbutească în vreun fel.

          Lucifer devenea tot mai nervos și se părea că nimic nu îl poate calma. O voia pe Eveline, avea nevoie de ea, dar nu dădea în niciun fel de urma ei. Furia îi clocotea în vene cu fiecare greșeală pe care o comiteau, greșeală care îi ducea tot mai departe de ea.

          În depărtare se auzeau acum sirene ce păreau să rănească timpanul Diavolului.

          — Ce naiba? mârâi, răsucindu-se spre cei trei care îl priveau terifiați datorită reacției nervoase.

          Lukas fu cel care avuse curajul să înainteze un pas, în ciuda faptului că Lucifer îi aplicase în dimineața aceasta un pumn ce îi lăsase ametiste pe obraz.

           — Lucifer, aș spune să mergem într-acolo. Ceva rău s-a întâmplat și poate a fost Eveline.

          Atât îi trebui Diavolului să audă pentru a o rupe într-o fugă nebună, restul abia reușind să se țină după el. Lua colțurile precum vântul, izbindu-se nepăsător de trecătorii care îi aruncau înjurături. Ceilalți erau cu mult în spate pe când el ajunse la locul unde îl ghidaseră sunetele ascuțite ale sirenelor. Un bloc cu doar câteva etaje se înfățișa mândru în fața sa.

          Lucifer se grăbi spre intrare, împingând pe oricine se înfățișa înaintea sa pe scări pentru a-l încetini. Primul etaj era pustiu, așa că o zbughi încă o dată pe scări, continuând să urce. Voci se auzeau tot mai clar, așa că se decise să grăbească pasul.

          O mulțime de oameni în uniforme erau adunați precum niște gândaci în spațiul mic al palierului, purtând discuții aprinse la o ușă din capăt. Oamenii îl întâmpinară cu niște priviri confuze atunci când se opri în fața lor, încercând imediat să intre în apartament, dar fusese desigur oprit.

          — Domnule, aici a avut loc o crimă. Ne pare rău, dar accesul persoanelor neautorizate nu este permis.

          Lucifer îl privi buimac, cu o sprânceană ridicată, pe ofițerul cel chel. Pumnul Diavolului făcu imediat contact cu fața lui umflată, urmând apoi ca și ceilalți să primească același tratament.

          Ușa se trântise de perete, duhoarea de mort din încăpere facandu-l să se dea un pas înapoi. Își duse mâneca la nas, pășind precaut înăuntru. Se opri exact în fața cadavrului cu lacrimi înțepându-i colțurile ochilor. Mintea lui se confrunta cu o dilemă: Să fie fericit că, într-un sfârșit, dădu peste ea, sau să plângă pentru ceea ce devenise numai și numai din cauza lui? Îngerașul lui măcelărise acest om, devenise un monstru cu sânge rece.

          — Urât, afirmă Lilith, cu mâna unduindu-se înaintea ei pentru a îndepărta mirosul.