Când îngerii cad

☁ vii ☁

          O umbră ascunsă o veghea pe Eveline. Chipul pal al Diavolului era venerat de scăpărarea albă a lunii, iar ochii lui îmbătați în caramel o urmăreau cu admirație.

          Cu greu îi deslușea Lucifer micului său înger silueta, lumânarea ce ardea în dreptul ei bătând în retragere cu fiecare secundă care trecea. Mica flamă se agita, dorind salvare, și se reflecta pe obrajii ei de un alb bolnăvicios. 

          Diavolul îi admira părul castaniu, cu irizații roșcate în acea slabă lumină.  Oftatul lui sparse apoi liniștea de mormânt a încăperii. Tânjea să îl simtă din nou sub atingerea degetelor sale, și-l amintea atât de moale.  Să îl mângâie în timp ce îi privea ochii blânzi precum a unei căprioare și să...  Nu! Trebuia doar să se oprească, el nu mai este cine a fost odată, astfel de gânduri nu mai au sălașul de mult în mintea lui!

          Își scutură capul, câteva șuvițe de aur atacându-i fruntea, apoi continuă să o privească în liniște. 

☁

          Eveline se trezi atunci când propriul țipăt îi reverberă în urechi. Își duse instantaneu palmele la spate pipăind nervos.  Îngerul nu se calmă decât atunci când simți cele două ridicături din care îi răsăreau aripile. 

          Visase totul... Păianjenii, demonul care îi crestase aripile, oceanul de sânge, durerea...  nimic nu era real.  Dar nimeni nu o putea învinovăți pe Eveline, ziua precedentă fusese un coșmar pentru ea. Îngerul tremura numai la amintirea acelor aripi, care îi aparținuseră lui Christian, suspendate de peretele din acea cameră a morții, alături de alte perechi ale bieților ei semeni. 

          Totul făurit exact de către Lucifer al ei... Își strânse ochii oftând zgomotos. Observă apoi lumânarea care își arunca bolnăvicios ultimele flame, iar teama îi învălui chipul.  Nu putea să rămână în întuneric, era absolut terifiată de către el!

          Mâinile îngerului  apucară brutal mânerul sertarului, dar exact atunci când conținutul se înfățișase înaintea ei, obscuritatea înecă și ea încăperea.

          — Nu... doamne de ce...

          Șopti pe un ton tremurător precum gelatina, izbutind să creeze un fascicul de lumină albicioasă, ca un astru pe cerul negru al nopții. Cotrobăi apoi prin sertar, dând doar de obiecte nefolositoare. 

          — Era ultima lumânare. 

          Eveline țipă scurt, răsucindu-se în direcția vocii. Diavolul dădea la o parte cu pașii lui vălurile negre ale întunericului, făurind o cărare înspre ea care îl privea crispată cu plapuma strânsă puternic la piept, de parcă o putea ajuta cu ceva. 

          Lucifer se ascunse în raza fasciculului de lumină, creat mai devreme de palma ei tremurândă. Își ridică propria mână, tușe obscure alunecându-i acum printre degetele de marmură. 

          Eveline îi privea cu inima cât un purice fiecare mișcare, fiecare gest.  Nu se așteptase totuși ca mâna lui să se apropie încet de a ei, până când energiile, atât de diferite au ajuns să șerpuiască una înspre cealaltă parcă hipnotizate.  Lumina dezmierda întunericul, iar el, impunător, se împingea în ea căutând să o înhațe cu ghearele sale reci. 

          — Luce, te rog... doare. 

          Ochii lui caramelizați îi fixară ucigător pe ai ei, facand-o să scâncească din pricina fricii care îi dădea acum târcoale oaselor. Un mârâit de prădător îi scăpă de printre buze, iar obscuritatea ce îi ieșea din piele devenise mai grea, luând consistența plumbului. Lumina fusese înghițită în întregime de către acel vortex al morții, care ajunse acum să îi atingă lui Eveline vârfurile degetelor. Întunericul se simțea precum mocirla asupra pielii ei, dar deși era rece precum o puzderie de chiciură, o ardea precum lava eliberând încetul cu încetul clăbuci de fum din porțiunile unde o atingea. 

          — Să nu îmi mai spui niciodată așa! Eu sunt Diavolul, stăpânul iadului, cel mai puternic dintre îngeri și demoni... Nu ai dreptul să mi te adresezi în felul acesta!

          Eveline țipă scurt atunci când mâna ei se eliberă, pielea roșie care fumega usturând-o până în măduva oaselor.

          — Îmi pare rău...

          Șopti apoi printre dinți, încercând să alunge durerea care părea că o poate răpune în orice moment. 

          Lucifer oftă, degetele care mai devreme eliberară aceea putere a morții pierzându-se acum printre șuvițele ei castanii. Își închise ochii, iar o cută îi răsări intre sprâncene, părea că se concentrează foarte profund la ceva.

          Imediat, în jurul lor au început de nicăieri să apară stele, una câte una până când o mică boltă cerească îi ascundea pe cei doi. În ciuda durerii, sau a amintirii proaspete din mintea ei, Eveline nu putu să nu zâmbească.  Lucifer obișnuia întotdeauna să facă asta, acum foarte mult timp, atunci când își dorea să îi ridice moralul.

          — Nu știam că mai poți face asta.

          Diavolul îi aruncă un mic zâmbet, părăsind numaidecât patul, urmat de încăpere. 

          Cu lumina astrelor care dansau în jurul ei, Eveline reuși într-un final să adoarmă din nou.