Când îngerii cad

☁ vi: mnemophobia ☁

mnemophobia= (n.)  the fear of memories

          — Am un cadou pentru tine.

          Lucifer îi zâmbi scurt atunci când îi întâlni privirea de jad, atât de scăpărătoare din pricina cascadei de lacrimi care i se prelingea pe chip, luând forma unei pojghițe de sticlă.

          Îngerul îl privea confuz, cu tușe de suferință și o mică bucurie a revederii în chipul de marmură, căruia demonul îi răspunse cu răceală și superioritate, mascând fadul sentiment de căldură care îi împânzea pereții sufletului.

          Lucifer îi întinse mâna, pe care Eveline o analiză ca pe un obiect de artă înainte să o apuce. Contactul cu pielea lui îi produse un tremur scurt, care nu făcu decât să trezească la viață amintiri de mult uitate pentru amândoi.

          — Nu trebuia să le deschizi.

          Diavolul rosti, cercetându-i aripile lăsate atât de tare în jos încât măturau podeaua din mahon. Aripi care își pierduseră orice urmă de strălucire sau iritație rozalie, care acum erau învăluite într-un alb murdar, nesănătos.

          Eveline doar îl privea sfioasă, încercând imediat să și le retragă înapoi în spatele care o ustura, era ca și cum o lamă îi crestase din nou cele două răni.

          Liniștea de mormânt în care cei doi foști iubiți erau adăpostiți fusese brăzdată de către picurii stacoji care îi părăseau ei pielea rănită, izbind podeaua. Era un zgomot anost și enervant care părea că îl hipnotizase mult prea tare pe Prințul Întunericului, dar nimeni nu îl putea învinovăți, acesta era singurul mod prin care își putea opri sentimentele care stăteau precum un pulsar înăuntrul său, așteptând să explodeze. Nu se dezmorți decât atunci când îngerul său amenință să cadă, brațele lui înlănțuindu-se instantaneu în jurul ei și strângând-o până rămase fără suflul pe care oricum nu îl mai avea.

          Eveline țipă scurt, greutatea care îi presa acum aripile de spatele suferind răsunăndu-i prin tot trupul atât de fragil acum. Lucifer își păstră atitudinea rece, chiar dacă înăuntrul său păru că ceva s-a rupt. O împinse cu răceală, lăsând-o singură în lupta cu echilibrul.

          Într-o clipită aripile îi fuseseră retrase Evelinei înapoi în spate, lăsând în urma lor dâre însângerate și dureroase.

          — Cred că ar... ar trebui să te schimbi, iar apoi... apoi îți voi arăta surpriza.

          Diavolul abia reuși să șoptească, zgâindu-se la spatele sfâșiat al rochiei.  În materialul de voal erau deja imprimate tușe stacojii.

          Eveline aprobă ușor, parcă fără viață, fixând podeaua de culoarea tăciunii.

          Lucifer o zbughi precum un fulger afară pe ușă, respirând ușurat.  Tensiunea pe care o simțea în încăpere era prea mult și pentru însuși Diavolul.

          — Ce faci aici?

          Lilith... probabil singurul lucru care îi lipsea în acest moment.

          Fata cu păr de foc se apropia, împiedicându-se în rochia ei verde, mult prea lungă.

          — Toată lumea te caută Lucifer, de ce ești tocmai aici? În cealaltă parte a castelului?

          El nu apucă să răspundă, privirea fiindu-i capturată de îngerul care stătea acum în cadrul ușii. Purta o cămașă albă, subțire, de noapte, cu mâneci ce mângâiau pământul. Acolo, atât de palidă și speriată arăta precum o fantasmă. 

          Lilith nu întârzie să își mărească ochii de aur, dezgustul umbrindu-i chipul perfect, apoi apăru șocul.

         — Dar cum... Aripile ei, le-am văzut!

          Eveline își încruntă la rândul ei sprâncenele, fixându-l pe Lucifer care își aruncase privirea în pământ. Dar îngerul îl cunoștea mult prea bine, chiar dacă inima lui e acum cenușă, întunecându-i gândurile, gesturile au rămas aceleași... iar vena care i se zbătea acum la gât, alături de pumnii încleștați nu puteau alcătui decât ceva satanic.

          — Lilith, pleacă!

          Diavolul șopti cu un ton precum chiciura, înghețând tot ce avea viață în jurul lui.  Atitudinea superioară a nimfei cu păr de foc se schimbă instantaneu, iar cu coada între picioare aceasta părăsi holul.

          — Deci, haide să îți arăt surpriza.

          Eveline îl urmă oarecum șovăitoare, neștiind la ce să se aștepte din partea lui.

          Demoni treceau pe lângă ei, privind-o cu dispreț și răutate, iar coridoarele obscure, luminate doar de crăpăturile din perdelele care mai îngăduiau câtorva raze roșiatice să pătrundă înauntru, păreau infinite.

          Spatele încă îi mai sângera, pierderea lichidului blurându-i ușor vederea, iar amețeala îngreunându-i mersul. Se putea concentra doar privindu-i spatele zvelt și părul blond care contrasta cu hainele sale negre.

          Cei doi se opriră în fața unei uși mari, din metal. Lucifer își apăsă mâna pe clanță, Eveline urmându-l înăuntru.

          Aerul din încăpere era rece, iar contrastul de la întuneric la lumină îi orbi îngerului ochii, forțând-o astfel să își acopere văzul cu palma. Au durat minute bune până când Eveline îi putu distinge interiorul, de la perdelele din catifea violet până la aripile retezate ale unor îngeri care stăteau suspendate de pereții albi.