Când îngerii cad

☁ i ☁

          În camera întunecată,  o pereche de ochi ca din safir se odihnea precaută.  Mâna lui Christian se ridică, printre degetele sale șerpuind acum un fascicul de lumină,  lucitor precum o rază de soare.

          Toate cotloanele încăperii îi fură imediat dezvăluite. O încăpere rece,  imensă și goală din iad. Nările îngerului se plimbau nesatisfăcute,  duhoarea de mortăciune părând că vrea să îi pătrundă undeva în suflet cu ghearele ei grețoase. 

          — Mirosul e minunat,  nu-i așa?

          Glasul binecunoscut,  cald și melodios,  al îngerului căzut îi încântară numaidecât urechile.  Dar Christian știa că nu trebuie să se lase păcălit de asta. 

          Corpul lui se răsuci,  iar fasciculul de lumină captură un chip perfect sculptat,  cu păr blond precum un cuib de aur și ochi căprui, înfățișând parcă o pădure tomnatică. Dar aveau o strălucire demonică și rece în ei.

          — Nu mă prea încântă,  ce-i drept.

          — Ah, Christian!  Pe tine te-au trimis? Sunt dea dreptul uimit.

          Sprâncenele întunecate ale îngerului se încruntară.

          — De ce?

          Lucifer își dezveli dinții albi,  precum perlele, într-un zâmbet fermecător. 

          — Pentru că, mă așteptam la puțin mai multă rezistenta.  E prea ușor cu tine,  Christian.

          Îngerul își mări ochii de culoarea oceanului,  pășind împiedicat înapoi.

          — C... ce,  ce vrei să spui cu asta?

          Lucifer își făcu căuș palma mare,  întunericul pulsând pe degetele sale strânse. 

☁

          Eveline păși grațios pe podeaua de marmură,  trena rochiei ei albe,  tapetată cu diamante și cusută cu fir de argint urmărindu-i fiecare mișcare.

          Alături era Lucinda,  cu părul ei negru,  tuns băiețește, lăsat strofocat. Rochia ei era simplă și lungă,  din in.

          Cei doi îngeri se așezară la masă,  alături de ceilalți. 

          — Hei fetelor!

          Ochii lor se îndreptară spre David,  un înger sarcastic și pistruiat, căruia Eveline îi afișă un zâmbet, sorbind apoi o gură din vinul alb, dulceag.

          Dar,  cât ai clipi liniștea le fu întreruptă.  Ușile din sticlă se izbiră de perete,  un înger intrând împiedicat în sala de mese. 

          — Lucifer...

          Fu tot ce el putu să spună.  Se prăbuși în genunchi,  sleit de puteri, umplându-și lacom pieptul cu aer. 

          Luce. Un ghimp crescu în inima lui Eveline la auzul binecunoscutului nume. Au trecut mii de ani de la Cădere,  ani în care Lucifer fusese în mintea ei.  Erau zile în care îl ura,  zile în care îi era dor,  zile în care îl condamna și zile în care îl iubea.  Auzise atât de mult din păcatele pe care Regele Iadului le comisese. Încerca să le nege,  să și-l amintească doar pentru ceea ce fusese,  nu pentru ceea ce este acum... dar eșua considerabil,  Lucifer era Diavolul acum, ci nu Steaua Dimineții, cu aripi falnice,  cu irizații aurii.  Acum,  erau negre precum pana corbului,  menite să distrugă.