Teenage Loser

Capitolul 4

"Chiar aveai de gând să mergi atât pe jos?" întreabă Cami.

"Nu aveam altă opțiune... Am pierdut autobuzul, iar mama lucrează."

"De ce ai pierdut autobuzul?"

"Am fost închis în dulapul îngrijitorului. Jenant, știu."

"Marcel..." a spus zâmbind cald, uitându-se în ochii mei.

Am roșit.

Dintr-o dată, mașina se oprește. Mă uit la Cami care lovește accelerația, dar nu se întâmplă nimic.

"Nu cumva știi tu ceva despre mașini?" întreabă ea.

"Nu... Dar roata este blocată în noroi." îi spun uitându-mă pe geam.

"Grozav. Stai pe scaunul șoferului. O să merg să împing mașina."

"Nu.  Merg eu afară. Mi s-a mai intâmplat și mie înainte. Știu cum să repar."

"Ești sigur?"

Dau din cap și ies afară. Am luat un băț și am început să trag iarbă și frunze sub roată.

"Stai puțin. Încerc să accelerez." a spus Cami.

Ea nu așteaptă așa că începe să accelereze. Tot noroiul era pe mine. Ea scoate capul pe geam și mă vede.

"Dumnezeule, Marcel! Îmi cer scuze."

"Este uh... Este ok. Zici că sunt acoperit cu rahat."

Ea începe să râdă, iar râsul ei mă face și pe mine să râd.

Încerc să mă uit la mizeria de pe mine, dar nu pot din vina ochelarilor care îmi sunt acoperiți cu noroi și iarbă.

"Mă duc mai departe de mașină, apoi poți accelera." i-am spus râzând.

Am mers mai departe, iar ea a accelerat, mașina ieșind din noroi.

Am urcat înapoi în mașină, iar Cami a început iar să râdă.

"Cred că ăsta ar trebui să fie noul look." spune ea.

"Mă simt cu 10 lire sterline mai greu."

Amândoi nu ne putem opri din râs pe tot restul plimbării cu mașina. Suntem în cele din urmă la casa mea, dar eu nu vreau ca plimbarea să se termine. "Aceea e casa mea. Chiar acolo." spun eu arătând spre ea.

Ea a zâmbit și a scris ceva pe o bucată de hârtie. "Uite numărul meu. Sună-mă oricând."

Am luat hârtia, și o țineam strâns. "Îți mulțumesc pentru tot."

Eu zâmbesc în timp ce urc scările casei. Am mers în casă mai fericit ca niciodată.

"Ce s-a întâmplat?" a întrebat mama uitându-se la hainele mele murdare.

"Mașina lui Cami a rămas blocată în noroi.

"Cami?"

Eu zâmbesc gândindu-mă la ea. "E noua fată de la școală. Cred că... Cred că e prietena mea."

Mama zâmbește. N-am avut un prieten în toți acești ani. "Asta e grozav, scumpule! E frumoasă?"

"E foarte frumoasă. Sper doar că e prietena mea."

"De ce crezi asta?"

"Știi cum sunt, mamă. Nimănui nu îi place să vorbească cu mine. Sunt un ratat."

"Nu ești un ratat."

"Ești mama mea. Ești obligată să zici asta."

"Cred că ești cel mai deștept și cel mai uimitor copil de pe planeta asta."

Am zâmbit. "Mulțumesc. Mă duc să fac un duș. Arăt ca un dezastru."

În timp ce fac duș, nu pot să mă gândesc decât la Cami. O cunosc doar de două zile și am vorbit cu ea mai mult decât cu oricine. După ce am terminat dușul, m-am decis să o sun. Stau în patul meu, puțin timid, cu telefonul în mână. Formez încet numărul ei. Telefonul sună de două ori înainte ca cineva să răspundă.

"Alo?" a întrebat cineva.

"Uh, ești Cami?"

"Bună, Marcel!"

Am zâmbit. "H-hey"

"Astăzi a fost interesant." a spus ea chicotind. "Deci, de ce ai sunat?"

"Am vrut doar să vorbim, cum ai zis."

Am vorbit mai mult de o oră. E foarte frumos.

Cred că am un prieten.

Un prieten. Wow. N-am crezut că o să simt plăcerea de a avea un prieten.