Teenage Loser

Capitolul 29

Cami POV.

"Vrei să vorbim despre asta?" îl întreb odată ce am intrat în mașină.

A scuturat din cap în semn că nu vrea. Este exact ca în prima zi când l-am întâlni.

Am oftat. "Ești sigur?"

El dă din cap.

Între timp am sunat-o pe Anne să îi spun că Marcel e bine. Se simte ușurată când i-am zis că o să-l duc acasă curând. Tonul ei s-a schimbat atât de mult. Înainte suspina mai mereu, dar acum vocea ei era plină de fericire.

Sunt recunoscătoare că l-am găsit.

"L-am lovit pe Ethan." a murmurat el.

M-am uitat la el și am zâmbit. "Marcel, sunt mândră de tine pentru că ai făcut asta."

"Nu sunt mândru de mine. M-am coborât la nivelul lui. Am rănit pe cineva."

Mi-am pus mâna pe brațul lui. "A meritat-o."

"Așa crezi?"

"Știu asta."

Se uită la mine cu ochii triști. Pot să spun că este dezamăgit de el însuși. Ochii lui de obicei sunt de un verde deschis, dar acum au o tentă de gri. E ca un copil mic și trist care și-a pierdut cățelușul. E atât de inocent și dulce. Vreau doar să-l țin în brațe și să-l protejez.

"Vrei să vorbim despre asta?"

"Da." a șoptit el.

Am așteptat ca el să înceapă să povestească.

"Totul a fost... Pur și simplu mă săturasem să își bată joc de mine. Pur și simplu am reacționat."

"O să fie bine. O să vezi."

"Nu sunt sigur de asta."

"O să fiu aici pentru tine mereu. Îți promit."

Conduc spre casa lui Marcel. Nu am vorbit deloc. Amândoi ne gândim la ceea ce s-a întâmplat.

Odată ce am ajuns acasă la Marcel, Anne sare și îl îmbrățișează strâns. "Marcel! Tu ești bine. " spune ea.

El a început să zâmbească blând. "Îmi pare rău, mamă."

"E ok, scumpule. Hai să stăm jos să vorbim."

"Vreți să plec?" am întrebat.

"Nu. Stai." a spus Marcel.

"Marcel... Cred că știi unde trebuie să mergi. O să ai nevoie de terapie." a spus Anne în liniște.

Se apleacă pe spate și își acoperă fața cu mâinile. "Am știut că asta o să urmeze. Acum oamenii o să râdă de mine că merg la spitalul de nebuni."

"Nu e un spital de nebuni. Asta o să te ajute. Nu ești nebun."

"Ba da mamă, sunt. Am încercat...Am încercat să mă sinucid. Nu sunt normal!" spune el plângând.

"E în regulă. Serios. Eu te iubesc oricum." a spus ea încercând să nu plângă. Ea îl îmbrățișează din nou, până când s-au calmat.

"Și alegerea de a absolvi mai devreme e inca disponibilă." a spus Anne.

Ce? Absolvent mai devreme?

El a stat în tăcere timp de un minut înainte de a răspunde. "Știu că nu am prea fost la școală luna asta, dar o să mă descurc. Pot s-o fac. O să fiu absolvent exact ca ceilalți. Nu vreau să fiu diferit."

"Ești sigur?"

"Mamă, sunt sigur..."

După ce am vorbit timp de o oră, Anne a hotărât să meargă sus și să se pună în pat ca să se liniștească.

"Stai cât vrei. Îți mulțumesc mult,  Cami." mi-a spus înainte să meargă în camera ei.

Eu cu Marcel ne-am retras sus în camera lui, iar acum stăm în pat amândoi. E un sentiment așa plăcut.

"Îți mulțumesc Cam. Pentru tot." spune el.

"Nu îmi mulțumi. Nu sunt un erou."

"Totuși ești un erou. M-ai salvat. Nu doar în seara asta, dar și prima oară când ne-am cunoscut. În acea zi aveam de gând să semnez formularul pentru absolvire. Nu aveam de gând să vin la liceu din nou. Dar atunci ai venit tu și mi-ai dat speranță. I-am spus consilierului că am nevoie de o săptămână ca să mă gândesc la asta. Nu eram sigur dacă o să mă părăsești sau nu. Dar nu ai plecat. Așa că am rămas la școală."

"Marcel..." spun eu punându-mi capul în poala lui. "Știi, azi s-au împlinit 6 luni de când tatăl meu a murit. Am fost la cimitir și am vorbit cu el. Simt că a fost alături de mine și m-a ascultat. I-am spus despre tine. Iar când am făcut-o, norii s-au risipit și a apărut o rază de soare care a strălucit timp de un minut. Cred că a fost tatăl meu spunându-mi că am făcut o alegere bună."

"Ar fi mândru de tine." spune el aplecându-se în jos sărutându-mi fruntea.

"Crezi asta?"

"Sunt sigur de asta."