Teenage Loser

Capitolul 31

Marcel POV.

Stau în camera mea după ce mi-am văzut din nou terapeutul. Câte întrebări poate pune? Nu cred că am mai răspuns vreodată la atât de multe întrebări personale. Se simte bine oarecum să lași totul să iasă afară și să îi spui cuiva tot ce simți.

Fata cu cicatricile e în fața camerei mele. De cât timp stă acolo? Am mers afară să vorbesc cu ea.

"Hey." zic eu. "Deci, uh... Ce faci?"

"Mă întrebam dacă vrei să mergem la sala de jocuri."

"Da, sigur."

"Sunt Ellie, apropo."

"Eu sunt Marcel. Cred că știi asta deja..."

Ea a început să chicotească.

Medicii sunt peste tot. Simt că sunt urmărit în mod constant. Mă verifică mult prea mult. M-am uitat la cei doi medici care au trecut pe lângă noi, iar ei au început să zâmbească blând.

Atât de multe zâmbete. Fiecare zâmbet are câte un cuvânt de susținere. "O să fie mai bine." "Rămâi puternic."

"Ce se află în camera de jocuri?" am întrebat.

"Un TV, multe chestii unde te poți juca anumite jocuri și o piscină. E o cameră interesantă."

"De cât timp ești aici?"

"Asta e a doua oară când sunt aici."

Nu am zis nimic.

Am ajuns în camera de jocuri și ne-am dus să ne jucăm Scrabble.

"Mă descurc super rău la jocul ăsta." spune Ellie. "Sigur o să pierd."

"Eu ma descurc foarte bine. Am mai jucat asta înainte." 

Stau singur în camera mea ca de obicei. Asta se întâmpla cu câțiva ani în urmă. Dicționarul este alaturi de mine, iar placă de Scrabble este în fața mea. Mă jos Scrabble împotriva mea. Cuvânt după cuvânt. Bucată după bucată. Punct după punct.

Fac asta ore întregi... Pentru că sunt singur. Cred că am jucat mult prea mult.

Știu multe cuvinte pe care mulți copii de vârsta mea nu au auzit. M-am folosit de dicționar ce e drept. Știu totul despre fiecare cuvânt. Am citit destul de mult din dicționar. Cuvintele au fost evadare mea. Am avut o simpatie ciudată pentru ortografie. Este că și cum cuvintele din dicționar îmi sunt prieteni. Am aflat așa de multe despre 'prietenii mei' prin definițiile lor. Găseam explicații în mintea mea fără să îmi dau seama. Uneori scriam cuvinte pe bucăți de hârtie. Mi-a plăcut cum sunau unele cuvinte. Cum mi-a luat ceva timp până să învăț pronunția. Cum contează fiecare accent mic. Sunt exact ca oamenii. Tuturor le ia un timp să te cunoască și să afle fiecare detaliu despre tine.

Mi-am folosit timpul pentru ceva care să mă ajute.

Am încercat chiar și să uit unele cuvinte cuvinte.

Mai bine memorezi cuvinte decât să te gândești cum să agresezi pe cineva.

Ne-am jucat timp de câteva ore. Până în prezent sunt primul. Ellie își lasă jos tăblița în așa fel să îi văd cuvântul. "Laudă" nu e așa greu. Am luat și i-am așezat eu cuvintele.

"Lăudăroșenie? Ce naiba e asta?" mă întreabă ea.

"Înseamnă arogant sau lăudăros. Este un eponim."

"Ce e un eponim?"

Am zâmbit. "Nu îți fă griji. Am doar informații inutile în cap."

Ea râde. "Tu știi așa multe. Cred că ai citit dicționarul."

Am roșit. "Chiar am făcut-o."

"Asta e super tare, cred. De asta știi tu așa multe..."

*

Sunt încă pe primul loc. Am dat joc cuvântul "dragoste".

"Știi cum e să fii îndrăgostit?" întreabă Ellie în șoaptă.

Rămân tăcut pentru o secundă. "Da, știu." Nu m-am gândit niciodată la asta.

"Eu nu... Cum se simte?"

Am respirat adânc și m-am gândit. "Știi, eu nu sunt sigur cum să îți răspund la asta. Sunt cam nou pentru ea. Când o să mă gândesc la ceva, o să îți spun."

"Cred că e distractiv să fii îndrăgostit."

"Este."

"Când ai fost îndrăgostit?"

Am inceput să zâmbesc gândindu-mă la Cami. "Sunt îndrăgostit de câteva luni."

"Asta e grozav."

"E uimitor.