Teenage Loser

Capitolul 9

(Cami POV)

Merg orbește prin camera mea întunecată încercând să nu fac nici un zgomot. M-am lovit de birou, dar îmi mușc buza ca nu cumva să țip. Am început să mă dezbrac și să îmi pun pijamalele.

"Um, sunt aici." am auzit o voce.

Îmi pornesc telefonul, și duc lumina în locul din care a venit vocea. E Sam. "De ce ești în camera mea, Sam?!" am șoptit.

"Să vedem... Ai întârziat, te-ai strecurat așa că în mod evident o să-i spun mamei."

"Ce vrei în schimb?"

"O să speli vasele pentru mine 2 săptămâni."

"Te urăsc!" am mormăit. "Acum ieși afară din camera mea."

"O să ai probleme dimineață." a spus Sam înainte să plece.

Mi-am pus pijamalele și am sărit în pat. Nu am putut dormi. Zâmbeam când îmi aminteam ce am făcut seara trecută. La un moment dat, am adormit.

×

Alarma îmi sună și o închid cu o foarte mare lene. Nu am de gând să mă confrunt cu mama. Mi-am pus perna peste față nedorind să mă ridic. Vreau să stau în pat toată ziua. Sunt atât de obosită dupa noaptea trecută.

M-am dus încet spre baie și am început să mă pregătesc. Am coborât foarte lent jos în bucătărie. Mama mea e așezată la masă și citește ziarul. Am trecut ușor pe lângă ea să îmi iau cerealele.

"Bună dimineața." a spus ea drăguț.

"Bună dimineața...?"

"Cum a fost seara trecută?"

"Bine.. Ne-am distrat."

"Ce vrei sa spui prin 'ne-am distrat?' "

"Știi că am venit acasă târziu, nu?"

"Da, știu. Acum îmi explici?" a spus ea suspicioasă.

"Eu cu Marcel am mers să mâncăm iaurt înghețat la un lac. Am vorbit și ne-am distrat, după cred că am adormit."

"Nu s-a întâmplat nimic?"

"Ce? Ew! Mamă, asta e dezgustător!"

"Slavă Domnului, doar mă asiguram. Acum mai spune-mi cum a fost?"

Eu râd la schimbarea ei de emoții. La început a fost nebună, iar acum și-a revenit la normal. Toate mamele par a face acest lucru. E ciudat.

"A fost distractiv. Am învățat multe despre Marcel noaptea trecută. Are o grămadă de tatuaje."

"Nu e un pușcăriaș deghizat în tocilar, nu?"

Am chicotit. "Nu mamă, nu e."

"Ce fel de tatuaje?"

"Vreau să nu vorbim despre asta. El nu împărtășește cu nimeni gândurile sale. Mi-ar plăcea să cred că sunt speciale, așa că asta o să rămână doar între mine și el." am spus zâmbind.

"Ok, dulceață. Cum vrei."

"Mă duc să îl iau pe Marcel acum." spun eu dând să plec. "Mulțumesc că nu mă pedepsești și că mă înțelegi." spun eu repede.

"Nu am zis că nu te pedepsesc! Treci înapoi."

"Care e pedeapsa mea?" am murmurat.

"Nu ai voie afară după 19:00, două săptămâni. Și o să-mi scrii de fiecare dată când mergi afară."

"Câți ani am? 5?"

"Asta e pedeapsa. Cam, uite e în regulă să fii un adolescent și să stai până târziu din când în când, trebuie doar să mă lași să știu unde ești și ce se întâmplă. Îmi făceam griji pentru tine."

"Scuze mamă. Nu o să se întâmple iar."

"Știu asta. Dar tot ești pedepsită."

I-am scris lui Marcel să îi spun că sunt pe drum. Când ajung la el acasă imediat m-a întrebat dacă sunt pedepsită.

"Yep. Nu mai pot ieși după 19:00 afară, și de câte ori ies, trebuie să îi scriu ei."

"Scuze. E greșeala mea. Ca să te fac să te simți mai bine, și eu sunt pedepsit. Am laptop-ul luat pentru câteva săptămâni."

"Asta e probabil oribil pentru tine. Și nici vina ta nu e. Am avut o noapte lungă."

"Pot să vin la tine acasă?"

"Cred. Mama nu a menționat asta în pedeapsă. De ce?"

"O să vin mâine să îți decorezi camera. Asta dacă vrei."

"Serios? Vrei?"

"Da. Sună distractiv."

"Mă simt mult mai bine acum Marcel. Mersi."

El roșește și zâmbește. Și eu zâmbesc. Ar trebui să fie distractiv. Nu am fost atât de nerăbdătoare să decorez, dar acum sunt.