Teenage Loser

Capitolul 34

Marcel POV

"Pot face asta." îmi spun în oglindă. Îmi trec mâinile rapid prin păr și respir adânc.

Mă duc înapoi la școală.

Au trecut mai bine de două săptămâni de când nu am fost acolo.

Sunt extrem de emoționat. Toată lumea are probabil o ipoteză privind locul în care am fost.

O să-l văd pe Ethan din nou...

"Ești sigur că poți face asta?" întreabă mama îmbrățișându-mă

"Sunt sigur, mamă." spun eu pe umărul ei.

Ea îmi sărută fruntea. "Ori de câte ori ai nevoie, poți să mă suni. Nu uita, trebuie să mergi la consiliere în această dimineață. Te iubesc, dulceață."

"O să încerc. Și eu te iubesc, mamă. Pa..."

Am intrat în mașina lui Cami. Ea se uită foarte îngrijorată la mine.

"Ești gata?" întreabă ea încet.

Dau din cap încet. Dau din cap și mai lent, și mai lent, până o lacrimă îmi cade din ochi. Aprobarea mea devine acum o dezaprobare. O lacrimă se transformă în mai multe.

Cami arată destul de îngrijorată. Nu m-a mai văzut niciodată plângând așa. Lacrimile nu se pot opri. Mă șterg încet la ochi când Cami iese din mașină.

Ea îmi deschide ușa. "Marcel, uită-te la mine."

Nu mă pot uita la ea.

"Marcel. Hai. Te rog."

M-am întors spre ea. Se uită la mine și mai îngrijorată ca la început.

"Marcel..." spune ea încet. "Poți face asta."

"Nu, nu pot."

"Dacă nu credeam că poți face asta, nu te-aș mai pune să o faci. O să fiu cu tine toată ziua."

"Nu ești în toate clasele mele." spun ștergându-mi lacrimile.

Ea îmi atinge obrazul cu degetul mare. "Acum sunt."

"Ce? C-cum?"

"Consilierul a zis că e o idee bună ca cineva să fie cu tine toată ziua. Așa că, acum toate orele tale sunt și ale mele."

"Cum ai de când să faci toate clasele de AP?"

"Nu îmi pasă, o să găsesc o cale. Atâta timp cât tu ești bine, asta e tot ce contează."

"Ai face asta pentru mine?"

"Aș face orice pentru tine. Te iubesc."

"Ce m-aș face fără tine?"

Ea a ridicat din umeri. "Nici nu vreau să știu."

Lacrimile mele se opresc în cele din urmă. Pot respira în mod normal.

"Ești bine acum?" întreabă Cami.

"Da, sunt bine. Cred."

Ea mă îmbrățișează încet. "Bine. Ok, hai să mergem. Nu te îngrijora. O să fie bine.

Până să intrăm în clasă, Cami vorbește non-stop. Probabil vrea să mă facă mai puțin îngrijorat. Sunt recunoscător pentru asta. Întotdeauna știe să facă lucrurile mai bune pentru mine.

*

Eu și Cami mergem la cantină. Ethan nu s-a uitat la mine, cred că e un lucru bun. Pur și simplu m-a evitat toată ziua. Mă întreb dacă îi e frică de mine... Da, corect. Nimănui nu i-ar fi frică de mine.

Merg la o masă unde o văd pe Cami. Stă deja cu cineva acolo. Ce? Mă uit la Cami iar ea zâmbește.

"Marcel, aici e cineva pe care vreau să-l cunoști." îmi spune ea.

Mi-am încruntat sprâncenele. "Ce?'

"Bună, eu sunt Niall!" spune el. Cami se așează lângă el. Mă așez și eu încet jos.

"Bună?" spun eu confuz.

"Niall e într-o trupă." spune Cami.

Niall zâmbește la mine și pare a fi entuziasmat. E în școala cu mine de patru ani, nu a vorbit cu mine până acum și acum o face. Ce se întâmplă?

"Deci, Marcel," spune el, "Te-am văzut la concert cu , Cami."

"Da, și?" Sunt confuz.

"Mă întrebam dacă vrei să fi în trupa mea..."

Mă uit la Cami șocat. Ea zâmbește necontrolat. O trupă?

"Cine e în trupă?"

Nu sunt sigur de asta. Nu vreau să fiu într-o trupă cu oameni pe care nu îi cunosc.

"Sunt puțin mai mari decât noi."

"Sunt de aici din școală?"

"Da, unul din ei. Numele lui e Louis Tomlinson."

Louis Tomlinson... De ce mi se pare că știu numele ăsta?

Sunt boboc. E prima mea zi de liceu. Sunt destul de scund pentru vârsta mea.

"Hey, tocilarule." spune cineva împingându-mă într-un dulap deschis. El mă lovește în repetate rânduri. Sunt strivit înăuntru, nu mă pot mișca deloc.

"Louis, asigură-te că e blocat!" țipă cineva. Toți au fugit cu excepția unui singur băiat.

El are părul șaten și e mai mare decât mine, cred. Închide ușa și mă blochează înăuntru. El se uită la mine prin fisurile din dulap. Pare trist și speriat. Șoptește ceva, dar eu nu-l aud. Tot ce aud este sunetul inimii mele.

De aici îl cunosc...

Mă ridic de la masă. "Nu vreau să fiu într-o trupă."

"Ce? De ce?" întreabă Cami.

Îmi încleștez maxilarul, "Nici într-un milion de ani nu o să fiu în trupa lui."

Cami POV

Niall se uită la mine foarte confuz după ce Marcel a plecat.

"Ce a fost asta? Crezi că nu mă place?" întreabă el.

Am ridicat din umeri, "Nu știu. Merg să-l caut."

"Vin și eu."

"Nu, cred că e mai bine să stai."

"Ok..." spune el așezându-se jos.

Merg pe holuri, căutându-l pe Marcel. Nu pot să-l găsesc nicăieri. Unde e?

L-am găsit în fața unui dulap, privind în gol.

"Marcel, ce faci?" îl întreb în timp ce îmi pun mâna ușor pe umărul lui.

"Louis." murmură el.

"Ce?"

"Louis e unul dintre băieții care râdeau de mine."

De aceea nu vrea să fie în trupă...

"Serios? Ești sigur că de el e vorba? E chiar foarte de treabă."

"100%. El m-a încuiat în acest dulap când eram boboc. Nu o să mă alătur trupei." spune el cu încăpățânare.

"E în regulă. Înțeleg. Nu o să te mai întreb de asta."

"Bun. Nu vreau să-l văd pe Louis din nou."

"Nu trebuie." i-am spus prinzându-l de mână. "Acum hai înapoi la prânz."

"Mai bine stăteam acasă astăzi."

"Scuze Marcel... Nu am știut."

"Nu, nu e vina ta. Nu ai nimic de-a face cu asta."

El merge în tăcere pe hol. Are i privire goală și e emoționat.

Mă întreb ce se întâmplă în capul lui acum.