Sophie

- Capitolul 8 -

—Ghici ce?! Îmi şopteşte Jud în timpul orei de engleză.

—Ce mai e de data aceasta? Întreb exasperată, trecând ultimele notiţe, pe ziua de azi, în caiet.

— Am făcut rost de numărul lui! Bate din palme şi mă priveşte cu entuziasm.

— Numărul cui?

—Noah.

Atât a fost suficient să spună ca pământul să îmi fugă de sub picioare şi buza inferioară să înceapă să-mi tremure uşor.

—Aha.

A fost tot ce am putut spune, pentru că de mai mult nu mă simţeam în stare. Jud îmi aruncă o privire ciudată, ca mai apoi să îşi dea ochii peste cap şi să testeze ceva pe telefon.

— Cum ar fi mai bine să-i scriu: " Bună" sau " Heii"?

—Nu ştiu. Nu îmi pasă.

Dar îmi păsa, îmi păsa al naibii de tare.

— Ce se întâmplă cu tine?

— Cu mine Jud?! Tu eşti cea în călduri care umblă după orice băiat din şcoala asta. Mă oboseşti!

Mi-am muşcat buza cu putere când Jud se întoarsă pe călcâie şi plecă de lângă mine.

—Haide, Jud. Nu am vrut să sune chiar aşa...

Însă nu se întoarce, îşi vede de drum şi la fel fac şi eu. Sunt constienta că am fost dură şi îmi pare rău pentru asta, însă nu pot controla toate aceste stări când vine vorba de Noah.

Brusc faţa mea face cunoştinţă cu un piept tare şi din instinct fac doi paşi înapoi
, ridicându-mi privirea în ochii persoanei de care m-am lovit.

— Bună, îngeraş. Înghit în sec şi îmi înlătur câteva şuviţe rebele de pe faţă.

—Bună, Noah. Ce faci? Schiţez un zâmbet, dar el rămâne la fel de serios. Îmi las privirea în pământ, mustrându-ma mental pentru comportamentul meu copilăros.

—Sunt bine, dar tu?

— Mă îndreptam spre casă. Îi spun la rândul meu, ridicându-mi privirea pentru a-i putea întâlnii ochii albaştri.

— Te conduc?

—Nu, mersi, mă descurc!

Gândul că tatăl meu avea să vadă că un baiat mă aduce acasă mă facu să înaintez cu paşi apăsaţi pe holul lung, împingând uşa care conducea spre curtea liceului şi inspirând adânc. Aerul rece mă lovii brusc şi mi-am dus instinctiv mâinile în jurul trupului pentru a mă încălzii.

Am simţit o geacă, punându-mi-se pe umeri şi am zâmbit timid la inspirarea acelui parfum cunoscut care-mi făcea părul să se zburleasca.

—Să mergem, maşina mea e acolo. Îmi spune şi am privit în parcare remarcând că maşina mea lipseşte.

—Maşina...

Încerc să spun dar el mă întrerupe.

—Am văzut-o pe prietena ta plecând cu ea.

Am aprobat robotic şi am păşit spre maşina lui aşezându-mă pe scaunul pasagerului. Căldură îmi invada imediat fiecare por şi mi-am relaxat muşchii în scaunul de piele. Parfumul lui era pretutindeni şi mă bucuram din plin. Noah mi s-a alăturat şi el pornind motorul şi odată cu el şi radioul. O melodie mult prea zgomotoasă mă făcu să strâmb din nas însă am preferat să pastrez liniştea.

— Amica ta mi-a dat mesaj. Spune, pe un ton amuzat dând din cap în semn negativ.

—Ah. Îmi dau ochii peste cap într-un mod subtil şi îmi învârt privirea spre geam.

—E destul de drăguţă.

Mărturiseşte şi m-am încordat pentru a-mi ţine gura. În mintea mea mii de reproşuri mi se derulau şi cu siguranţă nu voiam să-i privesc zâmbetul arogant.

—Da, este.

—Dar nu aşa frumoasă ca tine. Zâmbetul meu nu prea subtil mi se aşeză pe chip şi l-am privit printre gene.

Noah îşi aşeza mâna pe coapsa mea şi respiraţia îmi devenii greoaie din cauza multitudinii de sentimente. O căldură apăsătoare pornea din acel loc sfârşindu-se în locuri în care nici măcar nu bănuiam că se poate simții. Tot corpul mă ardea cu cât Noah înainta cu mâna pe coapsa mea şi am simţit nevoia de a-mi apropia picioarele, bănuind că nu avea să se oprească doar acolo.

— Atât de inocentă. Spune şi roşul din obrajii mei devenii mai accentuat. Oare prietena ta e la fel? Şi brusc toate acele senzaţii frumoase au fost înlocuite de gelozie. I-am alungat mâna de pe coapsa mea şi râsul lui învadă întreg automobilul.

— Nu îmi spune că eşti geloasă?!

—Eu? Geloasă? Cred că glumeşti.

—Nu glumesc deloc, domnişoară Edwards.

— De unde îmi ştii numele de familie? Întreb reţinută, ridicându-mi privirea într-a lui.

—Mi l-a şoptit o păsărică.

—Mai nou păsările vorbesc, sau eşti doar tu nebun?

Pentru prima oară furia mea se revărsa altfel decât plângând şi într-un mod ciudat, se simţea foarte bine.

—Am ajuns. Evită întrebarea mea şi îmi face semn spre portiera.

Ies din maşină încă debusolată de comportamentul lui indiferent şi pornesc în paşi mărunţi spre casă.