Sophie

- Capitolul 31 -

Păşeam încet pe cărarea spre uşa de la intrare, urmărind sunetul motorului ce se îndepărta încet. Simțeam un gol uriaş în stomac, iar creierul meu nu înțelegea din ce cauză, simțeam că trăiesc într-o lume paralelă.

Liniştea infernală îmi inunda timpanele alături de un susur surd, murmurat de propria conştiinţă. Picioarele mă îndemnau să mă întorc şi să îl sărut încă odată, întrucât, deşi nu voiam să recunosc, Elias îmi provocase ceea ce nimeni altcineva nu reuşii. Nici măcar Noah. Pentru câteva secunde, mi-a oferit puterea de a-mi schimba viaţa. Şi la naiba, cât tânjeam după acea putere!

L-am privit cu coada ochiului când maşina înaintă pe drumul îngust și mi-am ţinut respiraţia când băiatul cu ochi de jad îmi trimise o bezea în aer, care parcă mi se lipii de buze. Era dulce, cu gust de cirese şi alcool. De tutun şi nebunie. De interzicere. Căci eram constienta că el îmi este interzis şi din acest motiv începeam să mi-l doresc.

În toate modurile posibile. Şi în acelaşi timp, sufletul meu tânjea după atingerea celuilat bărbat. Cel care nu mă va ierta pentru isprava făcută. Cel mai rău era, că deşi lacrimile îmi cursesera şiroaie pe obraji, nu regretam nimic. Nu mai regretam.

Mi-am scos telefonul din buzunarul blugilor şi mi-am strâns buzele în linie dreaptă când numele lui Noah apăru pe ecran. Mă suna, din nou. Am inspirat adânc aerul rece şi cu mişcări lente, am glisat tasta verde.

— Bună! I-am spus brusc şi am trântit uşa în urma mea. Îmi pare rău pentru noaptea trecută, tocmai am aflat că tata...

Gura mi s-a închis şi o grimasă îmi apăru pe chip în momentu-n care tata aparu în prag la braţ cu mătuşa Emma. Am ridicat frustrată mâna stângă în aer şi am făcut un semn de lehamite.

— Noah, te voi suna mai târziu, i-am spus pe un ton mult prea indiferent. Acum însă, am puţină treabă.

Abia când apelul se încheie am realizat că Noah nu avu timp să îmi adreseze nici măcar un cuvânt. Nu mi-am dat seama dacă este supărat sau vesel, dacă vrea să mă vadă sau să încetăm pentru totdeauna. Iar acum, mai mult ca niciodată, acţiunile sale îmi erau indiferente.

— Nu am chef, tată! I-am spus incretindu-mi nasul. Nici de tine, nici de amazoana ta!

— Nu îi vorbii aşa, mă dojeni el. Ea este cea care te-a crescut când mama ta nu era aici!

— Dar ea nu este mama mea, şi nu va fii niciodată. O urăsc, vă urăsc nenorociţilor!

Paşi mei au prins amploare pe scări înainte ca ei să mi se adreseze. Am închis uşa în urma mea şi am respirat adânc. Picioarele îmi tremurau şi buza inferioară îmi sângera datorită presiunii pe care o puneam asupra lor. Am înghiţit în sec şi am deblocat ecranul telefonului.

— Vii, te rog, după mine?