Sophie

- Capitolul 1 -

— Haide, Sophie! Chiar trebuie să mergem la petrecerea din seara asta, petrecerea pe care a organizat-o tatăl tău e cam de... Bebeluși, îmi șoptește Judy fluturând paharul de suc de portocale în fața mea. 

— Nu ştiu ce să zic Jud, mie-mi place aici. Tata și mama ta chiar s-au chinuit pentru petrecerea asta, spun împingându-i paharul.

—Eşti aşa copilă! Odată în viaţa faci măreţul şaptișpe. În plus, cine îşi sărbătoreşte ziua de naştere cu familia? Sigur nu o să se supere.

— Eu! Îi zic revoltată şi Judy începu să râdă copios pe seama mea.

Judy e fiica mătuşii Ema, şi chiar dacă e mai mică ca mine cu câteva luni, ea e capul răutăţilor. Iar eu, sunt doar camaradul ei de onoare. 

—Şti că mereu când facem ceva de genul, eu pic cea vinovată. Îmi flutur degetul arătător prin faţa ei în semn de ameninţare, iar ea îşi dă ochii peste cap.

—Nu sunt eu vinovată că te-ai născut înaintea mea! Cea mai mare, e mereu cea vinovată! spune ridicând din umeri.

—Sunt cinci luni diferenţa între noi, nu e ca şi cum am douăzeci. Îi spun pe acelaşi ton, iar Judy îşi bosumflă botu, scoţând ochii de căţeluş la înaintare pentru a mă face să cedez.

— Nu merge de data asta, Jud! 

—Te rog, te rog, te rog! se ține după mine implorându-mă.

—Bine! Doamne, în curând mă voi interna de una singură la spitalul de nebuni! excalm exasperată. 

***

Petrecerea nu era atât de minunată pe cât mă aşteptam să fie, iar faptul că e prima petrecere la care merg nu face decât ca muzica să îmi facă creieri să se lovească între ei. Capul mă doare îngrozitor, iar singura care se distrează este Judy.

—Nu e minunat? Mă întreabă, mirosul de alcool lovindu-mă direct în faţă. Încă nu îmi vine să cred că tatăl tău a convins-o pe mama să mă lase.

— Are încredere în mine, Jud, susur, privind-o printre genele mele lungi.

—Te provoc ceva, Sophie, îmi spune, alcoolul făcând ca ochii ei să lucească ciudat.

— Ce îţi mai trece prin capul ăla nebun? întreb exasperată

—Te provoc... Să ai primul sărut aici.

—Nu voi face asta, Jud! Nu cu un necunoscut, nu irosesc un moment important din viața mea cu un oarecare.

— Bla-bla-bla, asta e viața reală,Sophie, nu suntem în cărțile tale plictisitoare, spune făcând grimase idioate.

Sunetele sirenelor se auzeau din îndepartare, întrerupând conversaţia dintre mine şi Judy. Mi-am înghiţit forţat nodul din gât, privind adolescenţii care se îngrămădeau spre ieşire. Inima mea a săltat peste o bătaie când am realizat că Judy nu se mai află lângă mine, nu mai era niciunde şi o înjuram în gând pentru faptul că m-a abandonat aici. 

Mult prea speriată am început să urc scările de la etaj, deschizând prima uşa care mi s-a ivit în cale. Respiraţia-mi era agitată şi mici picuri de transpiraţie se adunaseră pe chipul meu.

—Oh, doamne. Şoptesc când aud paşi pe podeaua din lemn masiv a camerei, căutând în zadar întrerupătorul în întuneric.

 De fiecare dată când Judy vine cu câte o idee idioată trebuie să se întâmple ceva, acum cred că am să fac o vizită postului de poliție de ziua mea. Mersi pentru cadou, Jud!

—E cineva aici? continui să întreb, însă nu se auzea nimic, decât inima mea care bătea mult prea repede şi paşi care se îndreptau spre mine.

Becul s-a aprins şi am avut impulsul de a-mi închide ochii, genunchii îmi tremurau şi îmi era frică să îi deschid. La naiba cu petrecerea asta, șoptesc deschizând un ochi şi apoi pe celălalt.

—Tu! exclam, iar zâmbetul lui îmi făcu respiraţia să devină întretăiată. Ce cauţi aici?

— E casa mea, iar asta... E camera mea, spune ridicând amuzat din umeri.

Am analizat decorul, părea o cameră sumbră majoritatea mobilei fiind de culoare neagră, becul lumina slab şi fiori de frica mi-au trecut pe şira spinării. Poate chiar e un criminal.

—Poliţia. Şoptesc, incapabilă să mai spun ceva şi el zâmbi din nou, făcând un pas spre mine.

— Nu trebuie să îţi fie frică, în fond, eu nu aud nimic, a fost doar o alarmă falsă.

Cu urechile ciulite am făcut un singur pas spre geam, realizând că singurul lucru care se aude era liniştea sumbră a nopţii. Am privit spre parcarea goală şi din nou am înjurat în gând pentru faptul că Judy îmi luase și mașina. Trădătoarea naibii!

—Nici măcar nu are permis! pufnesc revoltată, şi i-am simţit mânile lui Noah pe şoldurile mele.

—Deci, cum te numeşti? mă întreabă, respiraţia lui lovindu-se cu putere de gâtul meu şi am înghiţit în sec datorită electricităţii care îmi traversa prin întregul trup.

—Sophie.

— Asta nu e inima pădurii, Sophie, dar mă bucur că ne-am întâlnit aici, spune oferindu-mi un pupic pe obraz.