Intrepidus (Lumi Blestemate #1)

Capitolul 1

Un sunet puternic răzbătu dincolo de stâncile colţuroase ale sudului. Mult mai aproape de acea bubuitură asurzitoare, ce speriase animalele pe o rază de cinci kilometri, se mişca o creatură grăbită. Respiraţia ei accelerată şi icnetele scurte ce le scotea atunci când se împiedica îţi dădea de înţeles că este o fată. O altă femeie din satul oamenilor fu acuzată de vrăjitorie.

Întunericul nopţii îi făcea drumul imposibil de parcurs şi de periculos. Ici şi colo putea să calce într-o groapă să îşi rupă piciorul, sau să alunece şi să cadă zeci de metri în gol. Trunchiurile de copaci căzute de pe timpul furtunilor puteau ascunde creaturi periculoase ce abia aşteptau să o înhaţe. Pădurea era plină de pericole, dar ea nu se opri nici măcar o clipă ca să se întoarcă înapoi în sat. Gândul de a se întoarce acolo era o sinucidere curată, deloc caracteristic ei. Undeva în urma ei, departe, dar destul de aproape, se auzeau strigăte de bărbaţi şi lătrături de câini sălbăticiţi. O armată de torţe se apropiau periculos de mult de crengile uscate ale copacilor ce, cândva fuseseră verzi, dar posesori lor nu băgau în seamă pericolul unui incendiu, ce se putea extinde pe distanţe mai mult decât vaste. Așa cum era de așteptat, nu aveau nici un dram de minte ca să privească dincolo de lungul nasului.

Umbra, agitată şi rănită, alerga pe cât de repede cât îi permitea rana din gamba dreaptă. A căzut când a părăsit satul, iar unul dintre vânătorii arcaşi a reuşit să o nimerească cu una dintre săgeţile sale periculoase. Ar fi putut muri atunci, sau ar fi putut să se predea, dar nu îi stătea în fire să renunţe la viaţa ei atât de uşor. Braţele ei subţiri şi lipsite de puteri erau întinse în faţă, pipăind prin noapte, pentru a se asigura că poate păşi mai departe. Putea să încropească o torţă din proprile haine, dar nu avea de gând să îşi semnalizele poziţia, trebuia să scape de urmăritori, nu să îi îndemne să o găsească.

Când un trunchi de copac îi tăia calea, ea îl pipăia şi îl ocolea, de fiecare dată micşorând distanţa dintre ea şi urmăritori. Spre norocul ei, nu întâlnise până acum o groapă, doar trunchiuri de copaci şi tufișuri. Nimic mai mult.

În urechi îi răsuna încontinuu lătrăturile pofticioase ale câinilor, meniţi să o găsească, probabil să o şi sfâşie. În compania lor, auzea vocile barbare, ce strigau necontenit, cu poftă după ea. În trecut i-ar fi făcut enorm de multă plăcere să îşi audă numele rostit de bărbaţii satului ce îi dorea, acum ar fi vrut ca ei să nu îl fi ştiut niciodată. Ce o deranja cel mai tare şi o făcea să îşi dorească să le taie limbile era numele ei, nume pe care nimeni nu îl ştiuse până în urmă cu câteva ore. O strigau pe numele ei secret, cel căpătat la naştere, şi o strigau şi pe cel folosit de oameni în sat. Acum, oricare nume foloseau cei ce o urmăreau, aveau grijă să sune la fel de dezgustător.

Era speriată şi îşi dorea să scape, să supravieţuiască nopţii, iar apoi să se poată refugia într-un loc sigur. Dar, după cum ştia prea bine, era imposibil pentru un om să meargă aproape oriunde înafara satului pe timp de noapte. Creaturile nopţii, bestii însetate de sânge şi vrăjitoare în căutarea cărnii umane, erau cele mai des întâlnite. Cerul era întunecat, nu avea nici o torţă la ea care să îi lumineze calea, iar sângele ce i se scurgea pe picior o făcea uşor de găsit. Câinii ce erau hrăniţi o dată pe săptămână, de două ori atunci când mergeau la vânătoare, erau înfometaţi după gustul sângelui, iar ea ştia că nu va putea fi salvată din colţii lor. Totuşi, nu de câini îi era ei frică, ci de bărbaţii ce îi puseseră pe urmele ei. Ei erau adevăratele animale de care se temea şi care o făceau să tremure de fiecare dată când se apropiau mai mult. Ei erau cei care o înspăimântau în fiecare secundă. Glasurile lor guturale mereu erau făcute pentru a înspăimânta copii şi a teroriza femeile care au avut ghinionul de a sta lângă ei.