Intrepidus (Lumi Blestemate #1)

Capitolul 4

Bună dimineața, lume draga! Dacă eu am o zi nașpa de vineri (test la bio, în ultima ora), nu înseamnă că trebuie să aveți și voi!

Lectura plăcută,  dragilor! ;)

Băiatul veni către ea cu mișcări preacute și lente. Inima Annei se făcu mică cât un purice, dar se zbătu să nu arate cât îi era de teamă de prezenţa lui, deși modul în care fericirea îi dispăruse o îngrijorase profund. Chiar dacă băiatul nu îi crea aceeaşi stare ca tatăl lui, nu o făcea să își dorească să se ascundă cât mai repede, tot îi era teamă să îi stea în apropiere. El era o ciudăţenie a naturii, un monstru cu gheare lungi şi încovoiate şi cu un strigăt animalic inuman în piept. Era un pui de demon, progenitura altui demon. Pe când ea era doar un simplu om ce nimerise în lumea lor monstruoasă.

De aproape nu părea a fi periculos, ba chiar putea fi socotit ca fiind o prezență plăcută. În ochii săi mari și albaștri se putea vedea încă o urmă din inocența copilăriei, iar buzele ce păreau a fi formate perfect pentru un zâmbet cuceritor erau ușor triste.  Nu avea pe chip nici o trăsătură care să denote răutate sau poftă de distrugere și sânge, ba chiar părea a fi foarte pașnic. Dar chiar și așa îi rămase întipărită în minte imaginea lui monstruoasă de mai devreme. Îl vedea ca pe o creatură însetată de sânge, nu ca pe un băiat arătos și plăcut la vedere.

Femeia veni şi ea către patul ei, mișcându-se ceva mai energic decât băiatul. Prezenţa ei îi dădea o stare de siguranţă, chiar dacă nu o cunoştea de multă vreme și o vrăjise. Deși își dăduse seama că era o vrăjitoare, o creatură ce ar putea-o băga într-o oală de supă, tot nu se temea de ea la fel de tare pe cum se temea de băiat sau de bărbat. Îi era teamă, dar parcă se simțea mai liniștită și mai în siguranță.

Băiatul îngenunchie la marginea patului şi făcu o plecăciune. Gestul său, ce părea a fi natural, o uimise şi o lăsase lipsită de orice reacţie. Undeva, în interiorul craniului ei, pulsaţile dureroase reveniră la fel de puternice ca înainte. Făcu o grismă, dar nu îşi mută privirea de pe băiatul-monstru.

-— Îmi cer scuze dacă te-am speriat, spuse el. Nu am intenţionat să ne cunoaştem astfel.

Când îşi ridică capul, băiatul era rumen în obrajii uşor pali. Avea o voce aparte, nici prea groasă,  nici prea subțire, dar era perfectă. Cuvintele lui politicoase erau naturale, iar ușurința cu care le spuse era remarcabilă. Anna nu spuse nimic, doar îl privi în ochii reci ca gheaţa, ce îi moştenea de la tatăl său. Fruntea lui încă era umedă de la cârpa ce îi şterse semnul făcut cu sânge. Buzele ce păreau extrem de fine se ridicaseră într-un zâmbet. 

Băiatul se ridică în picioare şi se întoarse către femeia de lângă pat.

— Trebuie să plec, spuse el. Am încredere în tine că vei avea grijă de ea.

Femeia dădu din cap şi, în mai puţin de o secundă, băiatul plecă din cameră. O mică bubuitură îi dădu de înţeles că rămase singură complet cu femeia. Acum nu mai era nici un demon sau urmaş al acestuia prin preajmă, dar îmblânzitoarea lor era chiar lângă patul ei. Spre marele ei necaz, și ea era o creatură periculoasă. Nu mai avea nici o șansă de scăpare, era conștientă de acest lucru. Dar chiar și așa, ea nu va renunța atât de ușor la viața ei.

Mai multe minute femeia nu spuse nimic. Se ridică și plecă de lângă ea. Anna nu putea să îi vadă chipul, dar spera că nu făcuse ceva necunvincios. Intenţia ei nu a fost aceea de a asculta sau de a urmări tot ceea ce se petrecuse mai devreme, dar nu avusese de ales.