Intrepidus (Lumi Blestemate #1)

Capitolul 7

O zdruncinătură o făcuse pe Anna să tresară în somn și să se trezească. Deschise ochii, speriată de zgâlţâielile puternice, şi se îngrozi şi mai tare. În următoarea secundă intră în gardă şi se pregăti să se apere în faţa unei posibile lovituri, sau chiar să lovească. Își încordă mușchii ca să dea în persoana care o trezise din somn. Se întoarse pregătită să lovească când dădu cu privirea de cel care o zgâlțâise. Alpha îi rânji şi o mai scutură încă o dată, ca și cum ar dori să se asigure că nu doame. Ochii lui reci erau singurul lucru ce ieșea în evidență pe chipul cuprins de umbrele răzlețe ale unei lumânări. Anna se retrase mai departe de el și se depărtase ca și cum ar fi fost lovită. Își trase picioarele la piept și le îmbrățișă cu teama de a fi văzută de ochii lui iscoditori. Purta doar o cămașă bărbătească subțire, ce nu își făcea treaba deloc bine. În loc să o acopere, să o păzească de o pereche de ochi curioși, doar îi ademenea mai tare și îi făcea să fie mai atenți.

Alpha își lăți zâmbetul într-unul și mai înfiorător, mai pervers. Un fior o făcuse să se cutremure din cauza reacției lui. Își dori să se poată ascunde cât mai departe de el, să facă orice doar ca el să nu o mai privească astfel.

— Ai zece minute să te schimbi.

Îl urmări cum o priveşte şi simţi cum sângele îi năvăleşte în obraji. El rânjea în continuare ca un diavol şi o privea atât de intens încât o făcea să se simtă goală, ceea ce ştia că nu era departe de adevăr.

— Cu ce? întrebă ea, mai mult ca să facă conversație.

El ridică puțin mai sus un braț de haine. Toate păreau negre. Le aruncă pe pat lângă ea, ca și cum ar fi un lucru nefolositor. Ea le privi, dar nu făcu nici o mișcare. Aşteptă ca el să se îndepărteze şi să plece, ca să poată să se ridice din pat şi să se schimbe. Conducătorul nu făcu nici un pas în spate. Își dădu seama de ceea ce face bărbatul înspăimântător şi simţi cum se înfurie. Nu îi plăcea să fie testată, mai ales când putea avea de suferit de pe urma reacţilor ei.

Îl privi încruntată o perioadă de timp, sperând ca el să se îndepărteze şi să plece.

— Cinci minute, spuse el.

Îl privi cu ochii mari, iar el se îndreptă de spate şi se duse în mijlocul camerei.

— Schimbă-te sau alergi goală.

O privi lung, cu o foame trupească în ochii.

— Nu mă deranjează nici o obțiune.

Tonul şi seriozitatea puternică din ochii lui o făcuseră să se ridice grăbită din pat. Luă hainele, le aranjă ca să le inspecteze şi să le poată îmbrăca rapid. Erau mult mai potrivite decât hainele ce le purta pe ea, lucru ce o încânta nespus de tare. Se întoarse către conducător. El era în continuare prezent cu aceeaşi stare ce o făcea să se simtă stingheră. Îşi ţinea braţele încrucişate pe piept şi o privea intens. Ochii lui, două pietre de gheață, o făcuseră să se cutremure de spaimă în interior. Înghiți în sec și își adună puterea de care știa că dispune în interior. Ştia că nu avea să se întoarcă de bună voie. Dar ea nu putea să se schimbe cu el de faţă.

— Întoarce-te, îi spuse cu o voce platonică.

Nu îi vorbise poruncitor, dar nici ca un supus care sugerează ceva. Nu îi plăcea să îndeplinească rolul de supusă, mai ales când i se amintea constant de acest lucru. Deşi el era o creatură a iadului, un monstru ce o putea savura la micul-dejun şi îi tempera răzvrătirea, tot nu putea să îşi reprime pe deplin pornirile.

El ridică sprâncenele cu o expresie autentică de uimire.

— Îmi dai ordine?

— Îţi spun.