Intrepidus (Lumi Blestemate #1)

Capitolul 18

Părea a fi o seară ca oricare alta. Același întuneric umbrea satul, abisul apăsător în care intra Anna când era inconștientă părea a fi prezent în realitatea vieții normale. Era o liniște profundă, nici măcar un singur sunet, o fărâmă de viață, nu se auzea. Totul era pustiu și rece.

Își strânse mai bine hanoracul lui Alpha pe corp și își încrucișă brațele. Stătea pe veranda casei, privind prin întunericul puternic, fără a putea să vadă ceva. Ochii ei erau însetați după lumină, în vreme ce senzația de singurătate o făcea să se teamă pentru viața ei. Cuțitul ei de luptă, făcut cu grijă de însuși conducătorul vârcolacilor, îi atingea plăcut glezna, asigurând-o că este acolo, oferindu-i un dram de siguranță. Speranța din interiorul inimii ei, acel ceva ce îi spunea că nu va mai sta multă vreme în întuneric, pălea încet. Apăsarea ce o simțea, o senzație sfâșietoare, o făcea să vrea să se lumineze cât mai repede de ziuă.

Liniștea din jur îi oferi libertate gândurilor sale, motiv pentru care zeci de întrebări o cuprinseră. Se gândi la acea carte și visul ciudat pe care îl avusese. Acele cuvinte ce le văzuse scrise pe bucata de pergament, reflexia distorsionată din metalul suliței, toate îi acaparaseră atenția.  Discuția ciudată a acelor forme umbrite  o făcuse să fie paranoică, crezând că ceva îi este ascuns, ceva ce merita să afle.

În fața ochilor ei se formaseră, din neant, două dâre de foc. Din mijlocul lor răsări o siluetă cu cagulă, întunecată și înspăimântătoare. Sunetul, pe care îl scoteau pașii creaturii, îi zgâria auzul. Erau siniștrii, scoțând sunete de oase rupte.

Se încruntă, privind cum silueta vine tot mai aproape, iar cele două dâre de foc se opresc în dreptul verandei.

— Ai întârzâiat, îi spuse siluetei.

Două brațe albe ieșiră de sub mânecile lungi și apucară de glugă. Bucata de material căzu pe spate, scoțând în bătaia flăcărilor un chip și mai palid. Ochii ce o priviră, două smaralde verzi, lipiste de viață, se încruntaseră către ea.

— Oi fi eu vrăjitoare, dar nu zbor.

Anna râse și coborî cele câteva trepte până ajunse în dreptul Vrăjitoarei.

— Mergem? o întrebă.

Ayra oftă. Își puse o mână pe brațul ei și o trase după ea, cătră copacii cei mai apropiați. În timp ce pășeau printre trunchiurile groase, un mănunchi de cinci flăcări zburătoare le lumina calea. Știa deja că nu o vor arde acele ghemotoace de foc, erau acolo doar pentru a-i oferea lumină.

— Nu ai de ce să te îngrijorezi, copilă, Alpha va fi bine.

Nu spuse nimic, în schimb îi mulțumi tacit pentru liniștea ce i-o oferea. Încă îi făcea o imensă plăcere să îşi petreacă timpul cu ea şi să îi vorbească. Deși o suspecta că vrea să o despartă de Alpha, încă îi mai plăcea compania ei. Tonul ei dulceag şi blând o făcea să se simtă foarte relaxată şi protejată, chiar dacă în jurul ei erau doar creaturi ce o puteau ucide într-o clipă. Îi era prietenă, o liniștea în momentele critice îi și dădea sfaturi bune. Singurul defect pe care îl avea era modul în care părea să îl schimbe pe Alpha. Credea că este geloasă pe relația lor, deși separat părea că nu are nici o problemă.

Anna se apropie mai tare de vrăjitoare şi îi şopti la ureche ca să o audă doar ea. Nu îi era teamă că vor fi auzite de vârcolacii din jur, dar spera ca nimeni să nu fie conștient de îngrijorarea ei. Nu avea nevoie să le dea un motiv în plus vârcolacilor ca să o privească suspicios.

— Nu e periculos să se organizeze pe timp de noapte competiţia?

— Nu.

— Dar e întuneric şi nimeni nu vede nimic, dacă suntem atacaţi? De ce nu protejează nimeni mamele şi copiii?