Intrepidus (Lumi Blestemate #1)

Capitolul 5

Când trecuse pe lângă vrăjitoare, ea o privise cu părere de rău. Ochii ei vioi și calzi erau plini de amărăciune, iar în interiorul lor nu mai găsea aceeași siguranță de mai devreme. Își frământa mâinile cu îngrijorare, privind-o lung atât pe ea cât și pe bărbat. Nesiguranța vrăjitoarei îi făcu teamă și începu să se gândească dacă să îl urmeze sau să protesteze și sa rămână cu ea. Se răzgândi, amână orice protest, de îndată ce auzi pași lui pe podeaua de lemn. Numai ei, atât de apăsați și de siguri, îi dăduseră de înțeles că nu are cum să i  se împotrivească. Inima ei se cutremurase în piept și decise sa îl urmeze umilă.

Aruncă o privire către vrajitoare, sperând sa primească curaj și putere, dar o găsi privindu-şi picioarele. Îi întoarse spatele, întrebându-se ce se va întâmpla cu ea mai departe și îl urmări pe bărbat. Privirea ei căzuse pe un băț lung și gros de lemn, suficient de bun pentru a fi folosit pe post de armă, dar știa ca nu îl putea lua. Atrăgea prea multă atenție, iar absența lui ar fi prea evidență. Cu coada ochiului zări cum Vrăjitoarea se întoarce cu spatele către ei, profită de situație și se repezi la masa de lemn din mijlocul camerei. Luă un cuțit mic cu lama subțire, părea a fi inutil într-o apărare bună, dar se consolă cu gândul ca îl putea ascunde cu ușurință. Îl strecură în mâneca cămășii și își împreună mâinile ca să îl ascundă mai bine.

Nu știa încotro se îndreaptă pe urmele conducătorului, dar o apărare un plus nu strica. Chiar dacă forța lui imensă, un element vizibil prin hainele sale, o putea nimicii imediat, știa ca este în stare să îl vătămeze. Chiar dacă nu se putea salva, cel puțin îi putea crea o rană drept amintire a răzvrătirii sale.

Păşise încet în spatele conducătorului şi îl urmase, chiar dacă pasul lui era mare şi apăsat şi trebuia să păşească de două ori înainte de a-l egala. Nu avea de gând să îi dovedească cât de slabă şi de lipsită de orice putere era natura umană, propria ei fiinţă. Ultimul lucru pe care îşi dorea să îl arate era slăbiciunea ei şi inferioritatea speciei. El era un vârcolac, un demon creat de un alt demon, iar ea era pură prin comparaţie, ea era opusul lui ca natură. El era puternic şi, probabil, invincibil, dar ea avea de gând să îi dovedească popria putere şi stăruinţă. Pentru a face asta, pentru a-i arăta ca nu simte durerea din muşchi, că ignoră acutele fulgere ce i le trimiteau rănile ei şi că trece dincolo de ameţeala creată de propriul cap, făcu pas după pas pe urmele lui.

Îl urmase întocmai ca un supus umil, unul care se deplasează mai greu decât cel pe care îl urmează. El nu o aşteptă. Ca să îl ajungă trebui să alerge uşor. În timp ce făcu acest lucru simţi o eliberare plăcută în întreg corpul, nu o mai duruse nimic preţ de câţiva paşi, dar știa că avea să urmeze din nou intensificarea durerii. Cămaşa subţire îi fluturase în jurul pulpelor, iar ea îşi dori să fi avut haine de schimb. Nu ştia cu cine putea să se întâlnească pe drum, peste ce alt tip de demon, și nu îşi dorea să fie agresată. Chiar dacă era în prezenţa conducătorului exista posibilitatea ca el să nu îi ofere ajutorul şi să nu o păzească de supuşii săi.

— De acum în colo vei locui cu noi, spuse el.

Vocea lui suna afară la fel ca şi înăuntrul casei. Era la fel de poruncitoare şi de groasă. Tonul lui îi spuse foarte clar că nu primise nici un "nu", şi nici nu va primi unul.

Anna crezu că el glumește, că are chef de joacă și că îi place să se amuze pe seama ei. Încercă să îl privească, dar ochii ei nu putură urca mai sus de nivelul buzelor aspre, mergea prea rapid ca ea să îl poată privi corespunzător.

— Nu te pot lăsa să locuieşti cu nici un alt vârcolac. Tu eşti un om, iar ei adora carnea proaspătă de om.

Anna îi aruncă o privire rapidă, spera că el glumeşte. El nu glumea.