Intrepidus (Lumi Blestemate #1)

Capitolul 19

Dragilor,  începând din momentul asta, va puteți pregăti cu șervețele. Am intrat în ultimele 4 capitole.

PS: veți avea multe întrebări,  până la marele final veți primi și răspunsuri.

Trecuseră câteva ore bune de când soarele nu mai strălucise pe cer. În ciuda aerului plăcut de afară, a liniștii ademenitoare și a frumuseții unei toamne târzii, vântul bătea puternic. Copacii se înclinau, ca și cum ar fi vrut să se lase la pământ, obosiți. Exista ceva în aerul din pădure, ca un miros aparte, tare și persistent, ce îți dădea o stare de neliniște. Îți umplea imediat plămânii și te făcea să vrei să te ascunzi cât mai repede. Nu te lăsa să respiri, te oprea la mijlocul inspirației și îți bloca gâtul. Natura însăși părea să vrea să fie singură, să se recupereze după brutalitatea la care a asistat, luptele dintre vârcolaci.  Era ceva în jur, ceva ce o îndemnase să stea în casă și să se ascundă de furia naturii.

Anna alese să se ascundă în cel mai bun loc. Acea duhoare înțepătoare nu o lăsa să iasă din casă, nici măcar să deschidă un geam. Se ascunse în pivnița proaspăt descoperită, mai exact în biblioteca imensă pe care era construită casa. Deși îi era frig, cel puțin avea parte de un aer relativ proaspăt. Praful de pe rafturile cu cărți îi fusese imposibil să îl șteargă, Alpha nu îi permise să le deranjeze starea de hibernare, susținând cât se poate de clar că "unele cărți au nevoie de praf pentru a se păstra". Dacă ar fi fost după bunul ei plac, toată biblioteca ar fi strălucit, iar cărțile ar fi fost așezate într-o altă ordine.

Rămase acolo multă vreme, ba chiar uitase și cum de a ajuns să se strecoare în bibliotecă, după ce s-au întors acasă. Era în cel mai liniștit loc, uitând de tot ceea ce însemna viața de la suprafață. Se înconjură de cărți, care mai de care mai interesantă, și le citi într-un ritm alert. Informațiile găsite erau pe atât de ficționare pe cât păreau a fi de credibile. Cititse povești cu demoni, vampiri, vârcolaci și iubiri adolescentine. Nu simți foamea, nu simți nici setea. Realiză că timpul este foarte înaintat doar în clipa în care un sărut cu buze moi o trezi din acțiunea unei cărți regale.

— Am știtu eu că te voi pierde în bibliotecă, dacă îți arăt colecția mea, îi spuse Alpha.

Zâmbi vinovată și îi făcu loc în mormanul ei de cărți. Închise cartea din brațe, reținând pagina la care se oprise, și îndepărtă fiecare volum de ea. Doar conducătorul avea, pentru moment, dreptul de a fi lângă ea.

— Te-am căutat peste tot, spuse el. Am crezut că te-am pierdut.

Îi luă chipul între mâini și o sărută. Vinovăția de pe buzele ei se împleti prea bine cu tristețea și îngrijorarea de pe ale lui.

— Nu aș avea un motiv să plec, nici acum, nici altădată.

— Vârcolacii mei nu sunt de acord cu relația noastră, îi spuse. Credeam că după cele petrecute...

Fu rândul ei să îl liniștească. Îl luă în brațe și îl mângâie, ca pe un copil mic. Știa că îi face placere sa fie alintat.

— Nu prea mă interesează ce spun vârcolacii tăi de relația noastră.

— Nu prea?

— Atâta timp cât nu voi fi rănită din cauză că cineva vrea să respecte tradiția sau pentru că am chipul unui ucigaș...

— Nu i-aș lăsa niciodată să te rănească, o întrerupse el. Prefer să îmi nimicesc satul decât să te pierd.

— Aș prefera să nu se ajungă la asta.