Intrepidus (Lumi Blestemate #1)

Capitolul 15

Dragilor, as fi postat mai devreme, dar au intervenit atât de multe încât nu am mai avut timp de carte.

La media e o melodie "inspirationala". Am ascultat-o mult la capitolul asta :)

De îndată ce își recăpătă puterile suficient cât să își poată susține greutatea, se ridică din pat. Era greu pentru corpul ei, încă amețit, să își poată menține echilibrul, dar cu puțin efort reuși. Încă purta hainele lui bărbătești, din ziua în care a fugit, o bluză de corp, ce era foarte largă, și o pereche de pantaloni sport. Era murdară, hainele erau rupte și pline de sânge, iar simplul fapt că le avea pe ea îi amintea de tot ceea ce s-a întâmplat. Îi venea să le facă bucăți-bucățele și să le dea foc, doar pentru a putea uita experiența prin care a trecut. Faptul că nu fusese schimbată o îngrijora la fel de tare pe cât o liniștea. Pe de-o parte se gândea că nu a fost schimbată din cauza rănilor sau a stării în care intrase, dar în aceeași măsură era deranjată de simplul dezinteres al Vrăjitoarei pentru ea. Hainele pline de noroi, acum uscat, îi puteau afecta sănătatea, putea să se infecteze, iar totul s-ar fi sfârșit mai rău. De cealaltă parte se afla gândul că ar fi fost văzută goală de către Alpha. Îi oferea un gust ciudat pe limbă fiecare moment în care îl prindea că se holbează la ea, să știe că el a văzut-o fără nici un veșmânt însemna să intre în pământ de rușine și să vrea să își pună capăt zilelor. Simplul fapt că era adesea privită de el într-un mod ciudat îi ajungea, nu avea nevoie să îi ofere mai multe motive pentru a se hlizi la înfățișarea ei.

Mușchii păreau neobișnuiți cu greutatea corpului, o dureau și zvâcneau în fiecare moment când îi folosea. Avea impresia că trecuseră ani de zile de când nu mai făcuse un singur pas, iar corpul ei nu mai știa cum să se descurce atunci când se pregătea să înainteze. Tălpile o usturau, ca și cum ar fi călcat pe tăciuni încinși, în timp ce pulpele picioarelor pulsau și ripostau să se sincronizeze cum trebuie. Era nevoită să se țină de obiectele de prin cameră, patul, noptiera, chiar și peretele de lângă ușă, pentru a fi sigură că nu va ajunge să fie întinsă pe podea. Descoperise că nu avea probleme în coordonarea brațelor și mișcarea mâinilor, problema cea mai gravă situându-se la nivelul picioarelor. Piciorul drept, unde se afla coapsa care a fost zgâriată de lupul din pădure, era cel mai greu de manevrat. Abia putea să îl miște și să înainteze, iar degetele de la picioare nici măcar nu le simțea. Avea bandajul colorat de unguentul ce i-a fost aplicat, iar în timp ce îl privi se întrebă când, dar mai ales cine, îi sfâșiase cracul. Urmele de gheare mai erau foarte puțin evidente pe țesătură, dar faptul că cineva îi sfâșiase întreaga porțiune a coapsei îi trezea suspiciuni. Gândul că Alpha i-a rupt cracul o făcuse să aibă pielea de găină, dar și să se cutremure. Să își imagineze ușurința cu care făcuse acel gest nu era un gând tocmai plăcut.

Suspină când rămase fără nici un punct de sprijin. Se afla în mijlocul camerei, neputând să se mai țină de nimic, și fu nevoită să pășească singură. Suspină la fiecare pas, dar strânse din dinți și își mușcă buzele ca să nu facă prea mult zgomot. Ultimul lucru pe care și-l dorea era ca el să intre în cameră și să o găsescă încercând să scape, încă o dată. Cu pași foarte grei și mai mult schiopătați reuși, cumva, să ajungă în dreptul ușii. Ieși din cameră, pe holul de la etaj, și se sprijini de perete. Merse la fel de încet ca un melc, strângând din dinți să nu scoată nici un sunet. Drumul până la destinație părea a fi mult mai lung decât cel ce ducea la Stâncile Sângerii. Când ajunse, la o ușă de dormitor ce, spera ea, era ocupată de o anumită persoană, simți că este stoarsă de orice putere. Ar fi vrut să doarmă, chiar acolo, dar era prea târziu ca să dea înapoi, iar drumul până în propriul dormitor era prea lung și prea obositor ca să îl mai facă încă o dată.