Intrepidus (Lumi Blestemate #1)

Capitolul 21

Dragilor, îmi pare rău să vă anunț, dar din cauza școlii nu voi mai putea posta atât de regulat, pe cum o făceam până acum. Va dura ceva vreme până va apărea continuarea, dar așteptarea va fi pe măsură. Ca și exemplu, capitolul ăsta este luuuuuung, dar foarte important. 

P.S.: Din cauza câtorva probleme personale nu l-am putut corecta 100%. Dacă veți găsi câteva greșeli, gen un cuvânt mâncat sau scris greșit, vă rog să îmi dați de știre. Vă mulțumesc anticipat.

Atunci când se trezi într-un abis, știu ca nu mai poate face nimic pentru a-l opri pe Anis. Singurul lucru ce mai era de făcut era să privească, să aștepte, și să spere. Deși știa că speranța este o minciună, o așteptare dureroasă și fictivă, nu putea să nu mizeze pe ea, sa se gândească la ce e mai bun.

Se puteau vedea reciproc, mai bine spus, se simțeau unul pe altul. Din acest motiv, ca să nu dea de bănuit, luă o atitudine relaxată și plină de dezinteres. Adevărul era că se temea de acea vrajă și efectul pe care îl putea avea asupra lui, se temea și spera să nu fie rănit.

— Nu te mai frământa atât de mult, auzi glasul lui Anis. Ai șansa de a te vedea prin ochii persoanei pe care spui că o iubești.

Nu îl putea vedea, dar îl simțea foarte aproape. Se roti în întuneric și încercă să îl lovească. Nu reuși nimic, doar să stârnească râsul vampirului. Se enervă.

— Ești patetic. Ma și mir cum a putut Anna să stea în preajma ta.

Alpha mârâi, dar nu rezolvă nimic. Anis nu era genul care să se sperie dintr-un singur mârâit, nebunia lui îl făcea să fie fără niciun pic de teamă, iar fără ea tot la fel s-ar fi simțit. Alpha nu era periculos în acel loc, nimeni nu era, nici măcar el. Pasajul sufletului, acel abis întunecat, era un loc inofensiv pentru cei din exterior. Persoana care deținea acel pasaj, sufletul care era pus sub lentila vrăji, acela era singurul rănit, singurul torturat.

— Draga mea, arată-ne cele mai însemnate amintiri ale tale.

Vocea a lui Anis era plină de rugăciune și dulceață, folosea acel ton doar pentru a i se face pe plac. Alpha îl simți bucuros, ba chiar aflat pe culmile extazului. Se îngrozi, dezgustat de modul în care vorbise.

Abisul îl ascultă, un lucru de la sine înțeles, atunci când existau persoane din exterior în pasajul sufletului.

***

Primul lucru pe care îl afișă abisul era o pădure. Alpha o recunoscu de îndată, era una dintre cele mai dese păduri ale teritoriului de vârcolaci, era una dintre pădurile de la margine. Zâmbi când văzu tinerețea și puterea copacilor. Totul era frumos, exact așa cum era în trecut pădurea.

În acel loc văzu o copilă de aproximativ cinci ani. Alerga zglobie printre trunchiurile de copaci, după un fluture colorat. Era plină de energie și fericire pură, motiv pentru care Alpha zâmbi larg. Trăsăturile lui Anis se alungiră, schimonosite de un rânjet. Deveni și mai înfiorător, motiv pentru care Alpha își dori să nu îl vadă.

— Să a nu te îndepărtezi prea mult! strigă o voce de femeie.

Alpha se întoarse, în același timp cu Anis, dând cu ochii de Ayra. Vrăjitoarea era la fel de frumoasa și de tânără cum era de obicei. Singura diferență ce o avea, față de persoana pe care el o știuse, era zâmbetul sincer, plin de fericire. Nu avea niciun pic de cearcăne la ochi, iar părul roșcat era strălucitor, prins într-o coada de cal groasă. Înainta fără nicio grijă, mergând în spatele copilei.