Intrepidus (Lumi Blestemate #1)

Capitolul 20

'Neața bună, dragilor! Bafta la simulări, să luați note maaaaari! Ne auzim după ce ies și eu din sala de examen :)

De foarte multă vreme, mai exact de când a devenit conducător, Alpha nu a luat înfățișarea de vârcolac, decât în situații foarte importante. Salvarea Annei de acei vânători, din satul oamenilor, sau momentul în care alergase să o caute, când ea fugise, erau doar câteva excepții. Puterea lui era limitată în formă umană, simțurile nu îi erau prea ascuțite, iar uneori reacționa chiar mai încet decât în forma sa demonică, dar chiar și așa, făcea față lucrurilor. Era capabil să aplaneze o situație fără a-și folosi ce-a de a doua natură, nu degeaba era cel mai puternic dintre vârcolaci. Alpha nu s-a transformat de foarte multă vreme, nici măcar la ultimele competiţii pentru câştigarea statutului de conducător. Viața Annei era importantă, motiv pentru care a decis să se transforme și să alerge ca un nebun prin bezna nopții, în salvarea ei.

Viteza lui era mult mai mare ca a unui vârcolac obișnuit, dar și agilitatea era pe măsură. Din păcate, doar ochii nu puteau să vadă prin întuneric. Tot ceea ce putea distinge era o masă de întuneric, fiecare mișcare pe care o făcea era înfăptuită pe baza simțurilor. Nasul îi spunea când este prea apropape de un trunchi, iar el executa manevra de ocolire pe noroc. Nu o dată se împiedică, căzu ca un sac de cartofi, apoi se ridică și fugi mai departe. Se lovi de câte o rădăcină, fu surprins în repetate rânduri de diferența de nivel, dar niciodată nu se întoarse. Ar fi putut fi mai sigur dacă mergea cu o torță sau găsea o altă metodă de a-și lumina drumul, dar doar l-ar fi încetinit. Prefera să ajungă mai rapid, să își salveze iubita din colții lui Anis cât mai curând, în loc să o găsească pierdută pe veci în brațele lui.

Când, după mai mulţi kilometri parcurşi într-un timp extrem de scurt, intră pe teritoriul vampirilor, simți mirosul ei. Inima i-o luă la galop, parcă vrând să sară din piept și să o caute de una singură. În aceeași măsură, grăbi pasul, sperând să îi ajungă înainte de a intra în casa lui. Nu avea prea multă putere pe teritoriul vampirilor, putea fi luat prin surprindere foarte ușor, putea fi doborât. Chiar și așa, nu se întoarse, deși știa că nu se putea compara cu Anis. Prefera să moară încercând să își recupereze iubita, decât să trăiască în absența ei, singur și distrus.

Câţiva lupi se luară după el, lupi ce păreau a fi inofensivi în comparaţie cu conducătorul vârcolacilor. Ei erau de statură mai mică, mai plăpânzi, în timp ce el îi întrecea și ca lungime, și ca ferocitate. Putea să îi doboare doar dintr-o lovitură, dar nu ei erau prioritatea lui. Rivalul său, Anis, trebuia să știe de venirea lui, iar lupii săi antrenați erau singurii care îi puteau da de știre.

Încetini pasul cât să le permită să îl ajungă, dar nu să îl și atace. Nu știa localizarea exactă a satului vampirilor și nici nu putea să o ghicească după miros, aerul umed îl împiedica să simtă ceva, iar amestectul de mirosuri îl deruta. Avea nevoie de lupi, de ei și strategiile lor prostești, care îl îndemnau, inconștienți, să se apropie de sat. Mai mulți lupi aveau să fie pe urmele lui când va ajunge pe străzi, lucru ce nu îl va incomoda sub nici o formă.

Pe măsură ce înainta tot mai adânc în teritoriul vampirilor, lupii se adunau în jurul lui. De la patru lupi, ce îl fugăreau de când intrase pe teritoriu, s-a ajuns să fie urmărit de douăzeci, toţi mârâind şi alergând aproape în acelaşi ritm cu el. Când unul dintre ei încerca să îl ghideze pe un alt drum, să îl facă să se îndrepte către o ambuscadă, se împingea în el. Nu îl mușca, deși ar fi putut să o facă cu ușurință, prefera să fie mai inofensiv cu ei. Reținea traserul urmat și ocolea cu dibăcie punctele în care ar fi fost atacat pe neașteptate.