Cage

15. Lacrimile lui, sarutul meu

— Renee, scumpo, poti aduce tu te rog sosul? o aud strigand pe doamna Roe.

— Sigur! Nu e nicio problema!

Stau deja de aproape un an in casa Roe. Sunt considerata fiica doamnei si domnului Roe si am fost atat de indragita incat mi s-a permis sa le spun „mama" si „tata". Mai ales dupa ce le-am explicat situatia cu familia mea. Acum o saptamana m-am tinut de promisiunea facuta Annei. Aceea ca nu conteaza unde o sa ma aflu in America, o sa ii dedic un mormant chiar ei. Inca de atunci l-am vizitat in fiecare zi, aducandu-i o floare.

Astazi insa, familia Roe avea vizitatori. Tocmai se anuntase incheierea razboiului asa ca mai multi vecini au fost invitati sa ia cina alaturi de noi. Eu si doamna Roe am fost mai mult decat bucuroase sa pregatim mancarea. Insa cand au venit invitatii, nu eram nici pe departe pregatite. Nu m-am suparat nici pe departe cand am fost lasata singura sa am grija de curcanul din cuptor. Era de fapt mica mea placere sa gatesc, o faceam mereu cu surorile mele. Evident sub ochii critici ai mamei.

Atunci cand totul a fost gata, mi-am pus manusile, ducand lucrul pe care toti il asteptau: curcanul gatit de frantuzoaica ce locuieste la familia Roe. L-am pus fix in mijlocul mesei, bucurandu-ma de complimentele auzite despre miros si cum abia asteapta sa fie devorat. Fix cand voiam sa ma asez la masa, s-a auzit un clinchet in cutia postala. Mama s-a uitat la mine iar atunci cand a vrut sa se ridice, am oprit-o:

— Nu te deranja de la masa, mama, am spus ridicandu-ma. Revin imediat, am continuat scuzandu-ma de la masa.

M-am dus la usa, luand plicurile de pe jos. Majoritatea erau facturi, insa un lucru chiar a facut sa imi opreasca inima pentru cateva secunde.

— Renee? Ce se petrece? intreaba ingrijorata.

— E o scrisoare... am spus facand o mica pauza. De la Eugene.

Toti invitatii s-au oprit din a mai manca. Am inceput sa tremur incontrolabil. Mainile mele pur si simplu nu se mai opreau, iar la scurt timp, scrisorile au inceput sa imi pice din mana. Am pastrat-o doar pe cea de la Eugene in mana, punandu-mi mana la gura. L-am vazut pe tata ridicandu-se usor de pe scaunul lui din capatul mesei.

— Citeste, draga mea. Noi suntem pregatiti.

Am aprobat, mergand in bucatarie dupa un cutit. M-am intors in sufragerie deschizand incet sigiliul. Am lasat cutitul usor pe o masa oarecare din incapere, tragand usor de continut. Foaia era prea dura iar abia atunci cand am scos-o din plic, mi-am dat seama ca erau mai multe scrisori laolalta. Asta m-a facut sa ma cutremur. Le-a trimis pe toate odata? Sau poate a... Nu! Nu are cum... Am lasat plicul usor pe masa, deschizand hartiile. Hartiile erau toate murdare si vechi, inafara de una care mi-a atras atentia. Era singura pe care scria: „Draga Renee...". Am ascuns-o repede in buzunarul fustei mele, simtindu-ma vinovata. Am tras o scurta privire peste toate datile semnate, era raspunsul fiecarei scrisori trimise de noi. Imi venea sa fac o scena in fata tuturor, sa plang.

— A raspuns fiecarei scrisori trimise, am spus cu o voce stinsa.

I-am vazut ochii mamei umplandu-se cu lacrimi pe care abia si le tinea in frau. Tata nu mai spunea nimic, s-a asezat inapoi pe scaun, frecandu-si fruntea. Cea mai recenta era chiar prima... Erau pana si in ordinea scrisa. Cu greu insa le-am lasat deoparte, pe aceeasi masa unde am pus cutitul si plicul.

— Nu cred ca ne dorim sa intristam pe nimeni... am spus dregandu-mi vocea. Le putem citi, dupa minunata cina pe care sa speram ca am facut-o cum trebuie de data asta.

Au chicotit la afirmatia mea. Daca aceste scrisori au venit, asta inseamna un singur lucru, Eugene a vrut ca ele sa fie trimise pentru ca inca era in viata. A vrut ca el sa stie ce gandeste, ca sa stim ca nimic nu e in zadar. Sunt sigura de asta, pare ceva ce ar face doar el. M-am indreptat inapoi spre locul meu, incercand sa schitez chiar si cel mai mic zambet. Eugene era in viata si se intoarce acasa. Gandul acesta ma face sa radiez de fericire.