" Mă simt ca într-o cușcă "
Actiunea are loc in timpul celui de Al doilea Razboi Mondial.
Renee Flora este o asistenta medicala care se ofera voluntara pentru a ingrijii soldatii americani raniti pe front. Atunci cand mai are putin si isi pierde...
Cantecul de la media este unul militaresc american, cantat de parasutistii din Al doilea Razboi Mondial bibanilor. Un cantec mai mult in batjocura dar plin de realitate.
Ma durea fata, ma durea capul. Si toate acestea din vina unei fiinte pe care noi o numim om. Nu mai vreau nimic, mi-a ajuns! Cumva am reusit sa ma pun pe picioare intr-o saptamana. Dar de fiecare data cand imi aminteam de incident ma treceau lacrimile. Am fost vazuta de multa lume, dar nimeni nu ma intreba ce am. Era inutil sa intrebi pe cineva la vremea aia de ce plange. Mai mult stupid. Imi faceam treaba mult mai greu decat inainte. Lucru care ma enerva pe mine personal la culme. Atunci cand ma apucau ameteala trebuia sa ma sprijin neaparat de cineva sau ceva altfel cadeau si posibil sa imi sparg capul de tot. Nu pierdeam niciun episod din privirile Annei pline de compasiune.
Inca m-a gandesc la ziua in care i-am dat ciocolata aceea lui. Cum a privit-o, posibil intrebator: Ce am facut sa primesc asta? Pentru mine era de parca intreaga lume s-a oprit, iar noi eram acolo. La o distanta destul de mare. De parca eram pe o scena, iar brusc totul s-a facut negru, inafara de noi si distanta dintre corpurile noastre. Oh, la naiba Eugene! Vreau sa te revad!
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Duceam o lada plina cu morfina inapoi in depozit. Doar asta ne-a mai ramas, si trebuie sa o stocam cat se poate de bine. Am pus-o peste alte cutii. Inca imi amintesc ce plin era depozitul cand am venit eu. Iar acum ce gol pare fara toate acele lazi. Nici nu il mai poti numi depozit. Langa mine era Nina care facea inventarul:
- Se pare ca doar asta ne-a mai ramas, spune ea oftand.
- Nu ne-au trimis deloc provizii de cand suntem aici, nu-i asa?
Aceasta a dezaprobat, urmand ca eu sa oftez punandu-mi mainile in san.
- O sa pierdem razboiul acesta, spun uitandu-ma la tavan.
- Ce te face sa crezi asta?
- Uita-te putin, Nina, am zis fluturandu-mi mainile. Nu mai avem provizii, cei din padure ingheata de frig fara haine de iarna. Pun pariu ca nemtalaii aceea sunt plini de provizii.
- Si ce sa facem, Renee? Suntem doar voluntare.
Un zumzait se auzea din departare. Aproape ca zguduia cladirea. M-am uitat in sus din instinct chiar daca tavanul imi acoperea privelistea.
- Auzi si tu, nu? i-am spus Ninei.
- Asta inseamna ca nu-s nebuna.
I-am tras o scurta privire disperata ca dupa sa o iau la fuga din depozit. Am plonjat rapid printre paturile militare ca apoi sa urc scarile. Am iesit afara iar primul lucru care l-am facut a fost sa privesc in sus. Erau avioane americane care aruncau provizii. Erau lazi infasurate in panza, parasutate de la o inaltime destul de mica fata de pamant. Micuta parasuta le facea sa cada drept si nu oblig, ajungand in siguranta la pamant. Am zambit satisfacuta, iar atunci m-a luat brusc frigul, realizand ca purtam doar o vesta pe mine, si asta murdara de sange.
