Cage

2. Adio familiei Flora

Soldatii raniti tot continuau sa vina. Se pare ca Anna chiar a avut dreptate. E un macel total! Am pierdut foarte multi, iar resursele se terminau rapid. Nu aveam timp nici macar sa stau jos sa imi masez tamplele. Alcoolul se termina si acesta rapid, majoritatea il dadeau repede pe gat ca sa mai uite de situatie. Multi soldati primeau scrisori, iar din nefericire pentru ei majoritatea erau vesti proaste: divorturi, decesuri.. si asa mai departe. Pana acum nu am primit sau trimis o scrisoare. Si daca ar fi sa primesc ceva.. cine mi-ar trimite? Nici macar eu nu stiu ce sa le scriu, ar fi ciudat.. Nu am ce sa povestesc!

Cum ar suna:

" Draga mama,

Astazi un soldat a vomitat pe mine. Nu m-am enervat deoarece el se simtea mai rau decat mine. Dar sa incep cu inceputul. In prima zi am dus morfina peste tot, ma mir cum de nu s-a terminat. Voi sunteti bine? Cele doua ciocanitori ce fac? Alexander mai traieste? Asta era principalul mesaj. Am tratat mai multi oameni decat am putut numara vreodata.. De fapt, nici nu mai tin cont. E un masacru la fiecare secunda. Asistentele abia pot inchide un ochi din cauza epuizarii in masa. Transmite toate cele bune alsacienilor nostrii, Dumnezeu sa ne ajute pe toti!

Te rog scrie-mi cat mai repede! Unde sunt eu acum, nu mai am deloc parte de conversatii fericite sau de vesti incantatoare.

A ta fiica,

Renee. "

Nu prea este genul meu scrisul de scrisori. In primul rand nu ma pricep la asezarea in pagina, si nici timp sa scriu nu as avea.  Ma simt oribil, ma simt murdar, ma simt stoarsa de orice ultima putere. Multi soldati cereau morfina, insa aceasta este pe terminate si pana acum niciun semn de aviatie care sa ne trimita provizii. Strigatele unora se domoleau noaptea cand erau prea obositi ca sa mai strige. Nu voiau sa o faca, pentru ca stiau ca ii deranja pe ceilalti. Insa cu durerea nu exista pact.

Imi amintesc cateodata de cat de bine traiam inainte. O rochie noua in fiecare zi, si o pereche de pantofi pentru fiecare zi din saptamana. Dupa atac, majoritatea bogatasilor s-au ascuns pe la satele pline de noroi si saracie. Nu m-a deranjat la inceput, e mai bine decat cu o bucata de metal in cap, stand pe jos nemiscat. Soldatii francezi roiau de peste tot. In noptile cand era liniste si armata era mai linistita, cativa intrau peste surorile mele intr-un separeu.

Peste tot in casa era ciocolata de la soldati, si mucuri de tigara. Insa cand se auzea o bomba in apropiere tremurau cu totii in pantaloni. La momentul acela Alexander era cel care imi purta de grija, ma incalzea noaptea. Era acel barbat pe care multe si l-ar fi dorit. Insa eu nu eram facuta pentru dulcegarii de genul. Nu mai suportam sa stau degeaba. Traiesc intr-o frica constanta, ca poate peste cateva minute nu o sa mai pot sa merg, sa respir, sa fac toate lucrurile care ma faceau om. Ura pe care o purtam in razboi ne transforma. Nu mai suntem oameni, suntem masinarii de ucis. Unii raman fricosi toata viata, unii revin plini de ura, altii inebunesc.

Tin minte ultima data cand m-am imbracat elegant. A fost la cina luata alaturi de parintii lui Alexander. Era jumatate neamt, insa parintii mei l-au indragit pentru ce fel de persoana era, nu pentru ce natie are. Datorita lui germana mea s-a imbunatatit, astfel reusind sa imi salvez pielea de multe ori, mintindu-i pe nemti ca am nationalitate germana. Nu mergea cu toti, majoritatea se prindeau deoarece accentul deseori ma scapa. Atunci familia mea era nevoita sa imi sara in aparare, surorile mele fiind de multe ori folosite ca sclave sexuale. Eu una nu cred ca le displacea, le consider norocoase ca nu au fost impuscate dupa incident.

Toate femeile care erau prinse ca se "incurcau" cu germanii, erau rase in cap si desenate pe frunte cu svastica. Majoritatea erau si impuscate de francezi. Era o nebunie totala. Aveam mereu turnatori in sat, care parau fetele la soldati, de aceea ne pastram secretele doar pentru familia noastra. Nu trebuia sa stie toata Alsacia ce au facut surorile din familia Flora. Renumita familie Flora.